Sunetul

Nu celebra muzică, nici aplauzele, cîntecele ori scandările, nu astea făceau diferenţa în serile de Ligă. Ci un sunet imposibil de înregistrat, care se ridică din tribune ca un vuiet de mare şi traversează valurile de oameni, de la stadion […]

Nu celebra muzică, nici aplauzele, cîntecele ori scandările, nu astea făceau diferenţa în serile de Ligă. Ci un sunet imposibil de înregistrat, care se ridică din tribune ca un vuiet de mare şi traversează valurile de oameni, de la stadion la stadion, acolo unde se joacă în Champions League.

Seamănă cu un zgomot de fond, continuu, pulsatil, dezlănţuit pe alocuri. Îl ştiţi, nu? Sunetul ăsta reprezintă adevărata marcă sonoră a competiţiei. Celebra muzică se va mai auzi în Ghencea, o dată, de două ori, de cîte ori are chef patronul, dar sunetul Ligii, nu. S-a retras în matca lui luminoasă, îndepărtată, ca un flux din altă lume. De ce? Dintr-o groază de motive, care nu mai merită să fie enumerate. Fapt e că a dispărut. Şi din tot ce era sărbătoare au rămas doar scaunele înşirate sub cerul gol. Pînă la urmă, asta a distrus Becali, posibilitatea acestui sunet în lumea noastră.

Din cauza asta, tribunele din Ghencea par şi mai pustii decît sînt de fapt. Mai pustii decît au fost vreodată, mai reci, mai nelocuite. Deşi, dacă-şi apleacă atent urechea, spectatorii pot încă auzi sunetul Ligii, adiind între zidurile stadionului ca vuietul mării într-un ghioc. Iar dacă-şi ridică privirea, pot vedea deasupra dezolării de azi artificii îngheţate în timp, fulare, panglici şi confetti oprite definitiv în aer, ca o ninsoare care nu va cădea niciodată.