Nu Arafat e victima!

La cinci luni după Colectiv, şeful salvatorilor ne ameninţă voalat. Dacă mai comentăm mult, suntem pe cont propriu în situaţii de urgenţă

Raed Arafat le-a transmis celor care vor să-şi exprime sprijinul pentru el că „ieşirea în stradă nu e o soluţie”. Apoi a jucat cartea lui preferată, cartea apolitică. Oricât de seducătoare e comparaţia cu ianuarie 2012, nu se află în aceeaşi situaţie. Între el şi mulţime stau 64 de morţi. Imposibil să-i ignori. Despre ei e vorba, nu despre profesioniştii sacrificaţi ori sanctificaţi în luptele electorale. Să nu confundăm planurile, să nu amestecăm rolurile.

Secretarul de stat în MAI e „mâhnit” că rude ale victimelor îl dau în judecată. Cineva se foloseşte de durerea lor şi le „inoculează că au fost neglijenţe”, a explicat Arafat, într-o emisiune TV. „Sunt un pic dezorientat cum să mă comport data viitoare”.

Pentru cei 64 de morţi în incendiu nu există o „data viitoare”. Dacă domnul Arafat vrea să vorbească despre viitor, despre teme majore, „impactul privatizării sistemului de urgenţă”, n-are decât. Să vorbească. Noi vorbim despre ziua de ieri. Despre acea dată, 30 octombrie 2015, nu despre alta. Şi-o să tot vorbim până ne limpezim.

Cine-şi mai riscă postul să salveze vieţi?
Cea mai articulată şi mai amplă analiză a operaţiunilor de salvare de la Colectiv n-a venit pe Facebook, de la „anumite anturaje”. A venit pe cale oficială, de la Corpul de Control al premierului tehnocrat. A fost întocmit un raport, interpretat de Arafat drept un atentat din topor la imagine: „o evaluare făcută mediatic”.

„Mi-e teamă de un cutremur, care va fi un dezastru real, pentru că oamenii nu vor mai avea încredere în sistemul de urgenţe”. Nu vor mai apela la 112 când cade cerul pe ei. Vor suna un prieten. Să activeze el mecanismul UE de protecţie civilă.

De obicei, politicienii se cramponează de imagine. Salvatorii n-aveau grija asta, să pozeze când sar în foc pentru noi. Criticile îi afectează, susţine Arafat. Îi demobilizează: „Mi-e teamă că, după încă una, două intervenţii, nu o să mai fie cineva care să coordoneze sau să intervină”, ne avertizează el.

Aşadar, cei care ar trebui să ţină moartea departe dau înapoi la primul suflu dezaprobator. „Data viitoare, când sunt chemaţi, pot să spună că li s-a descărcat telefonul”. Mai degrabă ocolesc răspunderea decât să-şi pericliteze palmaresul. Se retrag din teren la munca de birou.

Solidar, Arafat îi victimizează şi pe colegii lui. De câte ori intervin, se aleg cu traume emoţionale. „O dată, de două ori, de trei ori…”. Da, de trei ori. Apuseni, Siutghiol, Colectiv. De trei tragedii a fost nevoie să descopere Arafat că „ne trebuie dispeceri profesionişti”. E drept, i-am epuizat răbdarea. Încă o critică şi, cu prima ocazie, nu ne mai salvează.

Şantajul, ca serviciu public
Nu ne-am învăţat lecţia şi am ajuns aici: funcţionarii statului să ne ameninţe că nu-şi fac treaba dacă mai comentăm. Fie! Salvatori care se pitesc după scaune şi se acoperă cu hârtii găsim pe alese, pe toate drumurile. De când a ajuns şantajul serviciu public? De când a ajuns ameninţarea în kitul de pe ambulanţe, în loc de GPS?

Acestea nu sunt reacţiile neputincioase ale cuiva aflat în corzi. Numai cineva aflat în poziţie de forţă, cineva conştient de importanţa lui în sistem, de influenţa lui, de puterea lui de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor reacţionează astfel.

Chiar dacă Arafat a revenit la gânduri caritabile, „eu tot o să iau cheia, să mă urc în maşină, dar nu sunt sigur că alţii o s-o facă”, mesajul a fost lansat. Subalternii lui au prins ideea. Iar panica s-a răspândit.

Avem, iată, o teamă în plus, o nouă calamitate de gestionat: să combatem deranjul lui Arafat şi compania. Să ne socotim atunci. Să terminăm o dată cu suspansul şi cu ghicitorile despre liniuţele de la baterie. Ori ştergem nişte drepturi şi libertăţi din Constituţie. Ori evaluează domnul Arafat cât îi datorăm. Nu ne târguim. Îi dăm tot ce consideră că merită.

Şi gata, ne vedem fiecare de durerile noastre. Nu le mai comparăm. Nu le mai punem să se întreacă între ele. Nu e fair-play. Mâhnirea lui e o mâhnire de expert, dezamăgirea lui e profesionistă, pe când mâhnirile şi dezamăgirile noastre sunt nepricepute, neavizate, joacă la amatori.