Ziua umbrelor lungi

Europa a fost lovită în inimă pentru că are una. Şi nu se află doar la Bruxelles. Acela e creierul ei birocratic

Terminalul Plecări de pe aeroportul Zaventem s-a făcut ţăndări mai repede decât Tour Eiffel în filmele americane despre catastrofe cereşti. Fără muzică pe fundal, fără morală pe final. Dar ferestrele cu ochii scoşi n-au reprezentat cea mai puternică imagine a unui Bruxelles sub asediu. La scurt timp, Reuters a transmis fotografii cu evacuarea călătorilor din metrou, după explozia de lângă staţia Maelbeek. Flancaţi de lămpile de veghe, oamenii înaintează ca un şir de umbre printr-un tunel căruia nu i se vede capătul.

În mod normal, ajungem fiecare, pe drumul lui, prin metodele lui, la concluzia neprevăzută că viaţa e fragilă. După un atentat terorist, adevărul ăsta ne izbeşte pe toţi deodată, nu pe fiecare pe rând. Astfel de tragedii ne încolonează într-o experienţă comună.

Europa a putut fi lovită în inimă, cum titrează televiziunile, pentru că are una, nu doar un creier al operaţiunilor sau un creier al birocraţiei. Pentru că e un mare organism. Plătim periodic un preţ dureros să nu uităm asta.

Am luat act iar că viaţa e fragilă. Rămâne întrebarea: civilizaţia noastră e destul de puternică s-o apere? Cât de solide mai sunt bazele ei, mereu zdruncinate de „–isme” şi de mutaţiile lor? Terorismul nu e singurul întuneric care s-a lăsat peste continent. Nu e singurul tunel prin care a trecut istoria Europei. Din toate am ieşit schimbaţi. Cum vom arăta când vom răzbi din nou la suprafaţă?

Nu e războiul autorităţilor, e al nostru
Acum nu arătăm deloc bine. Avioanele s-au întors din drum, trenurile s-au oprit. S-au închis graniţe. S-au amânat meciuri. Trolerele au fost abandonate în staţii. Toată viaţa aceea pusă în bagaje s-a înstrăinat de noi printre explozii. Indiferent de locul atentatului, autorităţile sunt cu un pas în urmă, depăşite de situaţie.

Reuşesc să pară inutile şi importante, în acelaşi timp. Nu trebuie să aşteptăm totul de la ele. Şi nu e ăsta singurul motiv să ne simţim mai europeni ca niciodată: experienţa comună a neputinţei instituţionale. Viaţa e treaba noastră, a tuturor. Şi apoi, nu autorităţile sunt ţinta. Pe oamenii de pe stradă vor să-i îngenuncheze teroriştii, nu pe generalii NATO sau pe europarlamentari.

În spitalele din Bruxelles, răniţii de la Colectiv lasă locul răniţilor de la Zaventem. S-au încolonat şi tragediile. Raportul Guvernului de la Bucureşti despre incendiul din club a intrat în formaţie cu ştirile despre atentate. „Autorităţile n-au apăsat la timp butonul roşu”… Le lipseşte îndemânarea. Voinţa. E clar, nu suntem creierul Europei.

În inima din Belgia, străzile s-au golit, oamenii înaintează pe sub pământ. Până la urmă, asta e civilizaţia. Asta a fost dintotdeauna. Nu s-a dezvoltat zburdând în plină lumină. A fost un drum greu până am ajuns aici. Urmează un drum şi mai greu să rămânem în picioare.

Câtă vreme nu ne îmbulzim, nu dăm din coate înnebuniţi, câtă vreme avem forţa să mergem în şir, călcând peste frică, încă e bine. Există speranţă. Un sâmbure de ordine în haos.