Nostalgie

Bucuria acestei calificări este una nostalgică. De parcă ne bucurăm de lucruri care s-au întîmplat demult, în cei opt ani de pauză. Am aşteptat-o prea mult, izbînda asta, şi în timp ce-o aşteptam, o transformam, puţin cîte puţin, în istorie. […]

Bucuria acestei calificări este una nostalgică. De parcă ne bucurăm de lucruri care s-au întîmplat demult, în cei opt ani de pauză. Am aşteptat-o prea mult, izbînda asta, şi în timp ce-o aşteptam, o transformam, puţin cîte puţin, în istorie. Ne construiam o amintire foarte vie despre ea, după tiparul amintirilor din anii ’90. O amintire vagă, fără chipuri şi cu numele şterse pe tricouri. Trebuia să punem totuşi ceva în locul gol. Nu din teama de vid. Ci din nevoia de continuitate.

Viaţa şi fotbalul au un caracter discontinuu. Cînd ne izbim de evenimente care rup şirul, primul reflex este să le ocolim. Să sărim peste. Memoria unifică, recuperează, reordonează. Aruncă punţi. Între Dumitrache şi Chivu. Între 2000 şi 2007. Procedează ca în montajul TVR, după meciul cu Luxemburg. Secvenţe alb-negru şi color din victoriile „naţionalei”. Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu, Balint, Hagi, Popescu, Mutu unul după altul, tot mai repede şi mai repede. Distanţele în timp s-au scurtat ameţitor. Anii fără calificări au dispărut cu totul, nu mai există. N-au existat vreodată. Nici măcar în amintire.