Cool

Hagi e cool. Pentru că se forţează să fie rău, răutăcios măcar, şi nu-i iese. L-aţi văzut la „Naşul”? Vrea să lovească la rîndul lui, ezită, agită arătătorul în aer, apoi cade pe gînduri. Apoi iar vrea să lovească şi […]

Hagi e cool. Pentru că se forţează să fie rău, răutăcios măcar, şi nu-i iese. L-aţi văzut la „Naşul”? Vrea să lovească la rîndul lui, ezită, agită arătătorul în aer, apoi cade pe gînduri. Apoi iar vrea să lovească şi iar se opreşte. Ceva îl împiedică să coboare la nivelul adversarului. Şi asta e cool, detaşarea asta.

E cool pentru că se bazează pe muncă. Pentru că în toată oroarea plecării de la Steaua a găsit un „ce” pozitiv. „Măcar ne-am lămurit”. E cool pentru că nu poate fi cumpărat. Pentru că nu e apt de bălăcăreală, pentru că se apără atît de simplu. E cool că simte nevoia să se apere. Pentru că aşa se cade, să se apere. Deşi e deasupra tuturor.

E cool pentru că nu face pe modestul. Pentru că îi tremură vocea cînd vorbeşte de o prietenie stricată, pentru că i se înroşesc ochii cînd ascultă mesajele de la fani. E cool pentru că nu se teme să-şi arate emoţiile. E cool pentru încăpăţînarea neprofitabilă de a spune lucrurilor şi oamenilor pe nume. La el, albul e alb şi negru e negru. O fi stîngăcie, naivitate, dar nu vi se pare că trăim într-o lume cu prea multe nuanţe?

Hagi e cool pentru că vede fotbalişti în puştii care bat mingea pe coclauri. E cool pentru că îi pasă. Îi pasă de juniorii Stelei care se antrenează în parcarea stadionului. Chiar aşa, ce minte bolnavă i-o fi pus să se antreneze acolo?