Generaţii

Nu prea se face, dar asta e. La faza imnului, copiii s-au distribuit buluc numai în dreptul „tricolorilor”. Nici unul măcar nu s-a oprit în faţa olandezilor. I-au lăsat cu ochii în ploaie şi s-au îngrămădit lîngă Chivu şi ceilalţi. […]

Nu prea se face, dar asta e. La faza imnului, copiii s-au distribuit buluc numai în dreptul „tricolorilor”. Nici unul măcar nu s-a oprit în faţa olandezilor. I-au lăsat cu ochii în ploaie şi s-au îngrămădit lîngă Chivu şi ceilalţi. Ce-i drept, nu-i uşor să convingi un copil să stea lîngă adversari.

Copiii sînt copii. Sinceri, fără machiavelisme. S-au prins că „tricolorii” au mai multă nevoie de sprijin şi s-au aşezat firesc lîngă ei, uitînd subit toată instrucţia din culise. Lucrurile astea se simt, copiii le simt. Poate s-au şi speriat un pic de străini, de echipamentul lor alb orbitor, de cosmonauţi. Şi au tulit-o spre treningurile familiare, galben pai.

Dar trebuie să fie la mijloc şi o solidaritate spontană între generaţii. Între puştii şi fotbaliştii care n-au trăit încă bucuria unei calificări. Copiii aceştia alandala şi zgribuliţi, cu fesuri pestriţe şi şepcuţe de blugi, sînt foarte importanţi pentru „naţională”. La fel de importanţi ca generaţiile de după ’89 pentru România. Pentru că, spre deosebire de noi, restul, copiii aceştia nu ştiu ce înseamnă să pierzi. Iar imaginea „naţionalei” în ochii lor, neştirbită de ratări, ghinioane şi neputinţe, e o victorie în sine. Imaginea aceea e adevărul.