Orgoliu

„Şi ce dacă joacă Van Nistelrooy?”, aruncă Lobonţ. În răsucirea asta de ton, stă cheia meciului cu Olanda. Tonul ăsta tăios şi revoltat vine de la portarul care a reuşit să-şi întoarcă soarta. De la „pisica” dotată cu nouă vieţi […]

„Şi ce dacă joacă Van Nistelrooy?”, aruncă Lobonţ. În răsucirea asta de ton, stă cheia meciului cu Olanda. Tonul ăsta tăios şi revoltat vine de la portarul care a reuşit să-şi întoarcă soarta. De la „pisica” dotată cu nouă vieţi şi două cariere. De la mănuşile care au evitat cuiul aşa cum ar evita un gol, plonjînd nebuneşte de la Fiorentina la Dinamo.

Revenirea lui Lobonţ e cea mai spectaculoasă şi mai categorică din fotbalul românesc al ultimilor ani. Vorbim despre omul care s-a biruit pe sine. Care din emblema risipirii unei generaţii, a devenit sursa de inspiraţie a salvării ei. Cum a făcut-o? Treaba lui. Nici o salvare nu seamănă cu alta, aşa cum golurile nu seamănă între ele.

De ce a făcut-o? Din orgoliu. Din pur orgoliu. În primul şi-n primul rînd. Orgoliul bun pe care trebuie să-l aibă orice fotbalist, cînd intră pe teren. Şi ce dacă Lobby a încasat atîtea goluri? Acum apără dumnezeieşte. Şi ce dacă e Olanda? Şi ce dacă am ratat atîtea calificări? Pe asta n-o vom scăpa şi gata! Tonul vine de la portar.