FRF, în secolul vitezei de vorbire
Conferenţiind despre "naţională", Răzvan Burleanu a avut revelaţia că e prea rapid pentru a fi perceput de contemporani

Federaţia Românâ de Fotbal a dat umanităţii încă un oracol al abstracţiunilor, încă un IQ prea mare pentru careul mic, încă un Giordano al grătarelor şi un Champollion al statutelor. Este vorba de Răzvan Burleanu, reţineţi acest nume, pentru că-l veţi purta pe tricouri, în locul tipului cu mustăcioară şi părul vîlvoi. A răbdat cît a răbdat, cu stoicism superior. Pînă la urmă, a cedat impulsului nobil de a-i scoate pe contemporani din peşterile ignoranţei şi de a-i ghida spre secolul vitezei de vorbire.
„Nu v-am spus? N-aveţi capacitatea să mă prindeţi! Cred că vorbesc prea rapid”, le-a răspuns şeful FRF jurnaliştilor care insistau cu întrebările. „Mai bine mergeţi acasă şi gîndiţi-vă!”, a adăugat Burleanu, conform Ziare.com. A intuit corect, e prea rapid. Lui Sandu şi lui Dragomir le-au trebuit 20 de ani pentru a evolua pînă la stadiul pe care el l-a atins în numai doi ani. Dacă nici asta nu e precocitate, atunci e noul „efect Coandă”. Abia spre finalul regimului, Mircea Sandu şi-a vulgarizat teoriile despre jurnalişti: „vai mama voastră!”, „nişte terminaţi!”. Doar pe scările DNA-ului, ca Galileo în pridvorul Inchiziţiei, Dragomir s-a preocupat de instruirea presei prin metode empirice: „Pune, bă, mîna şi citeşte ce înseamnă învinuit şi ce înseamnă inculpat!”. Sapiens, sapiens şi iar sapiens!
Nimeni nu e profet în ţara lui şi nici geniu în mandatul lui. Dar, oricît ne-am gîndi, oricît ne-am stoarce creierii ca pe buretele de vase, tot nu ne prindem care-i poanta nouă. Nu se aprinde becul! Prea multe variabile! Ştim că Răzvan Burleanu vorbeşte cu viteza luminii. Dar, numai pe baza declaraţiilor sale, nu putem demonstra că gîndeşte cu viteza sunetului articulat. N-avem capacităţile şefului FRF, pionier al proceselor cognitive, deşi n-a fost nici măcar utecist.
Păcat că, după ce a enunţat formula apei de ploaie, nu vrea s-o şi explice. Asta e. În comparaţie cu munca lui de sintetizare, comprimare şi turtire pînă la aplatizare a informaţiilor, să răspunzi unor întrebări despre echipa naţională îi poate părea redundant. Aşa i s-a părut şi lui Da Vinci. De aceea a şi inventat „silenzio stampa”, pentru a scăpa de întrebările despre cantonamentul „azzurrilor”.
Burleanu are opţiunea de a rămîne filosof. Să nu mai arunce perle de cunoaştere unui public incapabil să le rumege. Dar, dacă ţine morţiş la reputaţia de mic Paganini al dicţiei, să încerce, totuşi, să vorbească mai rar. Să despartă în silabe, „ta-ta”, „pu-iu”. Să scrie pe tablă cu majuscule. Să evite cuvintele mai lungi, de tipul „nerecunoscătorilor” sau „emcepătrat”. De asemenea, înainte de a vorbi, să-şi acorde o binemeritată pauză. Să tacă o jumătate de oră, o oră, cîteva zile, cît îi arată calculul hîrtiei că are nevoie pentru ca gîndirea să recupereze ecartul şi să se sincronizeze cu vorbele.