Extrem de tare şi incredibil de aproape

Maria Andrieş despre eroismul fotbaliştilor stelişti

Tunarii nu sînt extratereştri, au tot doi ochi, două mîini şi mai multe picioare. Joacă tot fotbal. A, că-l joacă pe calculator, asta e altă poveste. Altă lume. Altă rotire de pase. Altă matematică. […]

Maria Andrieş despre eroismul fotbaliştilor stelişti

Tunarii nu sînt extratereştri, au tot doi ochi, două mîini şi mai multe picioare. Joacă tot fotbal. A, că-l joacă pe calculator, asta e altă poveste. Altă lume. Altă rotire de pase. Altă matematică. Arsenal a dominat, dar n-a umilit. N-au călcat în picioare o victimă sigură. Steliştii n-au dat totul pe teren, n-ar fi fost de-ajuns, au dat totul plus ceva. Şi-au scuipat exemplar sufletul şi plămînii, au smuls şansa şi au fugit cu ea în dinţi, spre poarta lui Almuna.

Steaua a făcut un meci mai bun decît cel de la Praga şi va face probabil un meci şi mai bun cu Sevilla. Dar „bun” nu e un cuvînt din vocabularul Champions League. „Nebun”, însă, da. Şi Steaua a avut nebunie, explozie şi energie. O echipă frîntă la mijloc, mistuită psihic, hărţuită şi atacată dinăuntru şi din afară, o echipă batjocorită de cei care trebuiau s-o apere şi-a regăsit mîndria. A coborît în sus. În cartea americanului Jonathan Safran Foer, despre 11 septembrie, există o astfel de imagine. Imaginea unui om prăbuşindu-se din Turnurile Gemene, în timpul atentatelor, este recompusă fotogramă cu fotogramă, în ordine inversă, astfel încît, dînd repede paginile, senzaţia este că omul urcă, nu cade. Steliştii au dat repede, repede paginile, au iuţit jocul, au ars etapele de panică, spaimă şi disperare.

Au fost împinşi pe marginea prăpastiei, s-au prăbuşit în gol şi, în loc să se facă una cu pămîntul, au atins cerul cu vîrful degetelor. Au fost atît de aproape, atît de aproape. Şuturile solare ale lui Dică, sforţările lui Nicoliţă, planările nesperate ale lui Zapata. În faţa unui adversar extrem de tare, a unui fotbal zdrobitor şi frumos ca ecuaţiile, au fost atît de aproape… Şi-au descoperit un soi de bravură sinucigaşă, şi-au răzbunat demnitatea de fotbalişti şi au păstrat ceva din prezenţa lui Hagi. Acea seninătate durabilă, acea încredere egală cu sine, că luminile despre care vorbea Wenger nu sînt de neatins. Şi au mai salvat ceva, deosebit de preţios pentru o carieră de fotbalist: amintirea zborului. Senzaţia aceea extrem de tare pe care o ai sus.