Dacă n-aveţi pîine, daţi-le prime!

Rentele şi premiile marilor sportivi nu reprezintă neapărat o recunoaştere a valorii. Sînt mai degrabă un ajutor social din partea unui stat care nu ştie să facă altceva

Să cîştigi o medalie olimpică va ajunge sinonim cu a cîştiga la Loterie. Spre asta ne îndreptăm, spre devalorizarea conceptului de glorie sportivă, dacă politicile guvernamentale se vor rezuma, şi pe viitor, la a dubla potul. Sportul de performanţă va deveni doar un mod de a „da lovitura”, aşa cum s-a întîmplat cu fotbalul.

La fel de adevărat este că statul român trebuie să ofere ceva la schimb pentru serviciile de imagine pe care i le aduc sportivii medaliaţi. La modul ideal, adică la modul suedez, prezentat în paginile Gazetei, statul le oferă suport sportivilor înainte de obţinerea performanţelor. După, le oferă un premiu simbolic. Se cheamă că sînt chit.

La modul românesc, şefii din MTS popularizează iluzia că „noi alocăm pentru un sportiv poate mai mult decît Franţa”, cum afirma secretarul de stat Carmen Tocală. N-a precizat momentul exact cînd alocăm: înainte sau după competiţii. Şi totuşi, deşi cheltuim în stil Maria-Antoaneta, mereu e loc de mai bine în sportul nostru, nu-i aşa? Mereu descoperim ceva de meşterit, în zona strictului necesar. Abia de un an a fost angajat un medic permanent la lotul feminin de gimnastică. La JO de iarnă de la Soci, sania românească s-a rupt pentru că echipajul nu era obişnuit să concureze pe piste veritabile. Patinatorul român care s-a dus la JO pe banii lui n-a fost încă recompensat de nimeni. Dar să nu-l compătimim: dacă era francez, poate primea şi mai puţin decît atît de la stat.

Şeful COSR a numărat medaliile pe 2015 şi le-a declarat „muguri de speranţă pentru viitor”. N-a exprimat nici un parametru vegetal despre noua Lege a Sportului, care are deja ghiocei la tîmple de cînd se află în lucru. Legea asta ar trebui să clarifice, să modernizeze şi să urnească sportul nostru din impasul dublării dese a unor succese tot mai rare. Dar regula nescrisă a ultimilor ani sună aşa: întîi luaţi voi medaliile, apoi schimbăm noi legea şi sporim premiile.

Statul român vede asistaţi social peste tot, şi printre bancheri, şi printre cei mai bogaţi români, şi printre patronii din fotbal, şi printre primari, şi în Parlament, şi în UE. Nu-i de mirare că îi vede şi în sport. Îi tratează pe campioni ca pe o specie de marginali, predispuşi la inadaptare din pricina carierei sportive. E o viziune confortabilă, care nu obligă la schimbări profunde. Rentele şi premiile mărite asta sugerează: că sportivii nu se descurcă după ce se retrag. Cineva care ia o medalie olimpică nu e destul de competitiv pentru economia de piaţă. Se transformă într-un rebut de cum iese din sala de antrenamente. Are nevoie de ajutor social.

Dacă n-au adidaşi, daţi-le cîrje! Se adaugă un pic de vină, pentru lipsa apei din bazin, un mic şi aproape nevinovat calcul de imagine şi aşa obţinem primele medaliaţilor români. Şi ce mai obţinem? O mulţime de capcane. Dispare sportivititatea dintre sportivi şi componenta dezinteresată din patriotism. Campionii trag concluzia că ţara le e datoare. Că ţara n-a făcut destul pentru ei. Nu le-a susţinut opţiunile de viaţă. Iar ţara trage concluzia că sportivilor li s-a urcat imnul la cap. Şi uite-aşa, nimeni nu e mulţumit, dincolo de coperta festivistă.

Un ambasador ne costă pe an în jur de 50.000 de euro. Să plăteşti 70.000 de euro pentru un „ambasador” care ţi-a adus aurul olimpic, după o muncă de patru ani, nu reprezintă o exagerare. Exagerat este să te aştepţi la aurul olimpic după patru ani de bătut în lemn.

Dacă premiile în bani cresc, nu înseamnă că sportul românesc se răsfaţă. Înseamnă că e malnutrit. E hrănit numai cu şampanie şi tort, la vîrf. La bază, sportul nostru se zbate sub nivelul sărăciei. Cu cît e mai prost gestionat, cu cît sînt mai mici salariile antrenorilor de la cluburile şcolare, cu cît sînt mai puţini bani pentru cantonamente şi deplasări la competiţii, cu cît sînt mai puţine şi mai vechi echipamentele, cu atît cresc premiile pentru o medalie. Generozitatea asta orbitoare şi trecătoare ca blitzul e semnul neîndoielnic al subdezvoltării într-un domeniu sau altul. Dacă le dăm bani olimpicilor la matematică nu înseamnă că am reformat educaţia.

O ţară aşezată le asigură sportivilor săi cadrul legal, mediul şi mijloacele necesare pentru a-şi valorifica potenţialul. Le întinde covorul pînă la podium. Noi le întindem covorul roşu preponderent după ce greul s-a consumat. Înainte de a urca pe podium, sportivii noştri trebuie să treacă de Muntele Tuturor Promisiunilor şi de fluviul tuturor şalupelor de pe Snagov. Pînă nu aşezăm ţara, nu avem cum să dimensionăm nici primele olimpicilor astfel încît să semene cu cele pluşate din Suedia. Dar, orişicît, trebuie să avem grijă să nu ne apropiem de nivelul propagandistic al primelor din China şi Rusia. Deşi, în cazul marilor puteri cu mari laboratoare, e greu de spus dacă acestea le oferă sportivilor prime de excelenţă sau bani pentru un ficat nou.