Divinul

Luciano Pavarotti, omul care a dus muzica pe stadioane, a murit. Turneele finale de fotbal nu vor mai fi deschise de concertele celor trei tenori. Nici Olimpiadele. Dar ceea ce a început acum 17 ani, la Termele lui Caracalla, în […]

Luciano Pavarotti, omul care a dus muzica pe stadioane, a murit. Turneele finale de fotbal nu vor mai fi deschise de concertele celor trei tenori. Nici Olimpiadele. Dar ceea ce a început acum 17 ani, la Termele lui Caracalla, în deschiderea Coppei del Mondo, va continua. Muzica mare se va auzi şi de acum înainte pe marile arene.

Cîntînd Verdi şi Puccini pe stadion, Pavarotti a schimbat felul nostru de a înţelege şi Opera, şi fotbalul. Să spui că muzica mare a devenit accesibilă nu spune totul. Pentru că muzica mare a fost, este şi va fi întotdeauna accesibilă. „Mişcă” pe oricine o aude. Pavarotti a făcut-o să se audă în mijlocul mulţimilor. Nu pentru bani, ci pentru oameni.

Să fii comercial nu e un rău în sine. Să-ţi aduci arta cît mai aproape de oameni nu înseamnă s-o cobori, ci să le dai ocazia oamenilor să se ridice la înălţimea ei. Vocea lui Pavarotti a înnobilat jocul. Jocurile. A redat întrecerii sportive dimensiunea măreţiei. Ne-a reamintit că fotbalul e înainte de orice o sărbătoare, un spectacol, iar spectacolul înseamnă o sumă de lucruri înălţătoare, nu de trăiri degradante.

Şi încă ceva, Pavarotti ne-a arătat unde anume se întîlnesc cele două publicuri, de fotbal şi de Operă. Oamenii au nevoie de multe lucruri, dar există unul care-i deosebeşte deopotrivă de animale şi maşini. Năzuinţa spre ceva de dincolo de ei. Acel ceva, spuneţi-i frumuseţe, glorie, ideal, libertate, Dumnezeu, fericire, e greu de înţeles. E aproape imposibil de definit. Şi e prea puţin să-i dai un nume. Pavarotti i-a dat o voce.