Tovarăş de drum

Dacă renunţa după umilinţa cu Lazio, demisia lui Rednic ar fi fost una de onoare. Aşa, e doar una de rigoare. Puriul a întîrziat gestul pînă în ultimul moment, cînd a devenit inevitabil. Şi neglijabil în economia crizei.

Cine sînt, […]

Dacă renunţa după umilinţa cu Lazio, demisia lui Rednic ar fi fost una de onoare. Aşa, e doar una de rigoare. Puriul a întîrziat gestul pînă în ultimul moment, cînd a devenit inevitabil. Şi neglijabil în economia crizei.

Cine sînt, la urma urmei, antrenorii la Dinamo? Elemente dispensabile. Tovarăşi de drum. Expresia vine din ambianţa congreselor comuniste, dar se pare că şefii „cîinilor” au ţinut-o minte. Şi bine au făcut. Bine pentru ei, se înţelege. Tovarăşii de drum erau membrii de partid daţi la o parte cînd părerile lor deviau de la doctrina unică.

Nici şefii de la Dinamo nu tolerează devierile, adică alte păreri decît ale lor. Profesioniştii, cît sînt ei de profesionişti, n-au dreptul la opinii profesionale. N-au decît să vorbească. N-au decît să critice. Cine-i ia în seamă? Bagă ei bani în club? Nu. Atunci să tacă şi să-şi vadă de treabă.

„Tot ce am propus eu, mi se spunea nu, nu, nu”, acuză Rednic. I-au băgat pe gît fotbalişti. Faptul că o spune e doar o formalitate, la fel ca demisia. Se ştia, se bănuia, plutea în aer. Stilul de lucru şi de lucrături din Ştefan cel Mare nu mai e un secret pentru nimeni. Nici plecarea lui Rednic, nici revenirea lui, nici venirea altui antrenor n-ar schimba considerabil situaţia. Pentru că ar trebui să vină un antrenor care să zică „da, da, da” la toate ordinele oficialilor şi să compună echipa la nşpe mîini. În cazul ăsta, poate cel mai nimerit ar fi Jean-Paul Gaultier, să le croiască o echipă de gală din tinichele.

Nu antrenorul e problema la Dinamo. Nu marea problemă, în orice caz. Ci improvizaţiile manageriale, nisipurile mişcătoare de sub scaunele de la oficială şi aerul mercenar din vestiar. Badea, Borcea, Turcu, Florian Walter etc, etc au apucăturile şi metodele îmbogăţiţilor post-decembrişti, care simulează capitalismul cu mare spor. Oameni puşi pe dat lovitura, nu pe investit şi construit. Profit rapid cu cheltuială puţină.

Între ei se dă o perpetuă bătălie pentru influenţă, care slăbeşte echipa. De unde şi crizele atît de dese. Nu există pase proaste la Dinamo, ci convulsii violente. Şocul unei înfrîngeri nu se resoarbe, cum se întîmplă la echipele puternice, ci se propagă pînă în adîncuri. Pentru că baza nu e solidă, iar atmosfera e zdruncinată. Conducătorii nu sprijină echipa, ci o minează. O dată prin hăcuielile dintre ei, a doua oară prin plantarea de fotbalişti antipersonal. Sigur, toate manevrele sînt mascate de un spirit de gaşcă unitar. Toţi contra unul, care e prin tradiţie, antrenorul.

„Nu mai puteam sta, se întîmplau prea multe lucruri care nu-mi conveneau” — Mircea Rednic