Ţara de după doliu

Fotbalul românesc nu s-a oprit în zilele de doliu naţional. Chiar dacă se oprea, era greu să prindă loc în primul rînd, la jelit, lîngă bocitoarele alese prin vot direct

„Dacă eram eu singur nu jucam”, a mărturisit N’Doye, care a refuzat să se bucure după golul înscris sîmbătă seară, în poarta Concordiei. Părerile sînt împărţite. LPF a vrut să amîne meciurile, FRF a aşteptat indicaţii de la Guvern, sugerînd că doliul naţional are mai multe nuanţe.

„Depinde la ce nivel este clasată ziua de doliu naţional şi dacă se solicită suspendarea manifestărilor sportive”, a spus şeful Federaţiei, întrebat de presa locală despre soarta meciului Botoşani –  ACS Poli. Ce supuşi fideli, cu taxele la zi, ai statului român! La moartea Prinţesei Diana, fotbalul englez s-a oprit abia după intervenţia în forţă a premierului de atunci Tony Blair.

În 2012, şefii fotbalului italian au amînat o etapă de Serie A după ce un fotbalist de la Livorno a murit pe teren. După cutremurul din 2009, din regiunea Abruzzo, în care au murit 200 de oameni, în Italia au fost amînate doar meciurile din Serie B. Portugalia a ţinut trei zile de doliu naţional după moartea lui Eusebio, în ianuarie 2014. „Talentul lui a adus bucurie multor generaţii de portughezi, chiar şi celor care nu l-au prins jucînd”, a spus preşedintele ţării, la postul public. Doliul ar trebui să marcheze dimensiunile pierderii, pentru o colectivitate anume.

Dar e doar o convenţie. Pierderile nu pot fi măsurate obiectiv. O tragedie nu poate fi comparată cu alta. Iar doliul, oricîte niveluri ar avea, cum îşi închipuie federalii, rămîne o formalitate. Un ritual. O banderolă neagră şi un minut de tăcere. Ruşii au decretat o singură zi de doliu după accidentul aviatic din Peninsula Sinai. Nu înseamnă că suferă mai puţin dacă jelesc mai puţin.

Jelitul e doar o fază a vindecării. Ar trebui să urmeze şi altele. În cazul ruşilor, mai lipsiţi de nuanţe, urmează bombardamente. În cazul naţiunilor cu vocaţie democratică, urmează anchete, pentru aflarea adevărului, stabilirea vinovaţilor şi prevenirea  catastrofelor. La faza asta, cu stabilirea şi prevenirea, stăm prost. Trei zile, nu una, de doliu naţional pentru tragedia din Colectiv reprezintă semnul unei conştiinţe vinovate a autorităţilor. Primii în linie la jelit sînt ultimii, coada cozii, la asumarea răspunderii. Aşa ceva n-ar fi fost posibil fără largul concurs al unor instituţii care au închis ochii. Nici o demisie n-a fost depusă pînă acum. Nici măcar o demisie de onoare.

Raportul final al anchetei asupra accidentului din Apuseni a fost publicat la un an şi zece luni de la producerea tragediei. Nici atunci n-a demisionat nimeni, au fost demişi cîţiva directori. Bîlba iresponsabilă a instituţiilor implicate în acel caz  n-a ajuns pe masa judecătorilor. Nimeni n-a fost condamnat penal. Dar de jelit, s-a jelit şi atunci. Autorităţile n-au ratat ocazia. Dacă vor să schimbe ceva, să înceapă prin a scurta durata anchetelor, nu prin a prelungi doliul!

N’Doye plînge pentru că el n-a văzut aşa ceva „nici măcar în Senegal”. Colegii lui s-au bucurat sincer la gol. N-au greşit nici unii, nici alţii. Nu e o tragedie legată de fotbal. E mult mai important, e vital ce se întîmplă după doliul naţional. Dacă fotbalul alege să fie mai atent la ceea ce se petrece în jurul lui, dacă şefii lui aleg să ţină cont şi de alte puteri din stat, în afara Executivului. De Justiţie, de exemplu.

Nu doar să aştepte alibiuri de la MTS. Rămîne să aflăm, după doliu, dacă autorităţile mai au şi alte reacţii în afară de schimbările de stare pe Facebook şi de turneele la faţa locului. Francezii n-au oprit fotbalul după atacul de la Charlie Hebdo. Au schimbat însă planul de luptă contra terorismului. Pe cînd la noi, pînă la proba contrarie, autorităţile reacţionează normal doar în caz de urgenţă. Comunică. Verifică. Fac strategii. Colaborează. Decenţă în exprimare. Preocupare. Concentrare. Nu mai fugea nimeni de întrebările reporterilor ca de balauri! O minune! Care, ca orice minune şi ca doliul naţional, ţine trei zile.