Tata Puiu, sub aripa fiului

Extenuat de campania feroeză, Iordănescu îi lasă pe alţii să se lupte pentru brandul său

FRF a împrumutat un argument din reclamele la cosmetice în legătură cu păstrarea lui Iordănescu la „naţională”: „Pentru că merită”. Pentru că se merită unii pe alţii. Iar suporterii vor fi fericiţi dacă părul lor e fericit şi stă la locul lui, rezistînd stoic la rupere. Fiul lui Iordănescu, Edward, antrenorul Pandurilor, a prezentat argumentele lui, în interviul acordat colegului meu Dan Udrea.

Raportul de forţe e diferit, reacţia la presiune e alta în familia selecţionerului, comparativ cu alte familii din fotbalul nostru. Lucescu tatăl era cel ce intervenea cu promptitudine de cloşcă în apărarea fiului antrenor „linşat de presă şi de arbitri”. În familia Iordănescu, juniorul sare în apărarea seniorului bosumflat că nu se mai poartă unanimitatea. Edward îi caută merite pline de prospeţime tatălui său. Le şi găseşte, perspicace ca un pui de indian navajo, care citeşte în frunze saltul veveriţei. Se expune el însuşi criticilor, cu elan nobil, dar inutil. Nu era obligat să depună mărturie în favoarea seniorului. Ce altceva avea de comunicat decît: „Tatăl meu e mai tare decît tatăl vostru, amin”? Chiar dacă nu-i spune „tatăl meu”, ci „Iordănescu”, de parcă ar fi o instituţie, Agenţia Personală de Alfa şi Omega.

Fiul ne dezvăluie o imagine strălucitoare şi perfect hidratată a Generalului: „Are fişe individuale cu toţi jucătorii pasibili de convocare”. Mai-mai să spună cu „toţi jucătorii care riscă să fie pedepsiţi prin convocare”, dar vedeţi cum s-a stăpînit? Iordănescu ştie despre fiecare şi ce număr poartă la picior, îl visează şi noaptea”. Iată de ce joacă „tricolorii” cum joacă! Totul se leagă. Selecţionerul are fantezii cu el şef la raionul de cizme.

Tatăl lui Edward ni se dezvăluie drept un mare, mare neînţeles, în parte şi pentru că lumea nu are acces la informaţii confidenţiale despre visele lui recurente. Un fiu informat este un avocat puternic. Juniorul execută un „hop” abil în timp, hăt, pînă în 1993, la Kosice. Şi ne întreabă: „Mai vorbeam azi despre o Generaţie de Aur dacă nu se reuşea calificarea la Mondialul din ’94?”. Păi, tocmai, că azi nu vorbeam despre Generaţia de Aur, ci despre Generaţia de Şampon cu extract de teflon-teflon, care-a triumfat în Feroe. Nu vorbim despre meritele lui Iordănescu de acum 21 de ani, de necontestat, dar nu exclusive. Vorbim despre rolul lui la „naţionala” contemporană.

Cît despre vara lui ’94, chiar dacă lui Edward i se pare de necrezut, stîlpul lumii lui nu se confundă cu stîlpul fotbalului românesc. Generaţia de Aur nu e opera unui singur om, e produsul unui sistem, un sistem care-l include pe Iordănescu senior. Performanţa de la CM din SUA, pe care o vom egala în alt secol, nu-l scuteşte pe tatăl lui de critici pe viaţă. Nu are nimeni de cîştigat dacă-l tratăm ca pe o icoană premium cu doi epoleţi, o stea şi cărarea pe spate, din superstiţie, de teamă că mai pierdem o dată „sfertul” cu Suedia.

„Greşeşte şi el, ca noi toţi. Are şi el defectele lui, ca noi toţi”, ne asigură fiul. Cine-ar fi crezut că nu e pasibil de canonizare? Iordănescu e şi el om, ca noi toţi! Şi atunci, de ce nu sînt lăsaţi şi alţi muritori să greşească pe banca „naţionalei”? De la un număr de mandate în sus, pe lîngă defecte, cu siguranţă ar apărea şi efectele. Bune, rele, nu contează. Important e că ar reveni pofta de viaţă în fotbalul nostru în care se revoltă numai patriarhii.