Tonomatul

Speriat probabil că s-a auzit vorbind după meciul din Supercupă, Vasile Turcu s-a simţit dator să dea explicaţii. Explicaţii chiar mai interesante decît ce spusese înainte. „Cît timp bag bani, am voie să vorbesc”. În lumea pe înţelesul lui Turcu, […]

Speriat probabil că s-a auzit vorbind după meciul din Supercupă, Vasile Turcu s-a simţit dator să dea explicaţii. Explicaţii chiar mai interesante decît ce spusese înainte. „Cît timp bag bani, am voie să vorbesc”. În lumea pe înţelesul lui Turcu, dreptul la cuvînt se plăteşte.

Mă rog, lăsăm la o parte faptul că dreptul la cuvînt în fotbalul nostru se întîlneşte în mod nefericit cu vocaţia polemică. Că declaraţiile şefilor dinamovişti se lasă de obicei şi cu altfel de dezacorduri decît cele dintre subiect şi predicat. Ne facem că nu ştim nici de unele, nici de altele, nici că Turcu nu bagă neapărat banii lui la club. Bagă bani generic vorbind.

Dar ideea asta cu taxarea la vorbă merită studiată. De ce nu? Cînd îi dă ghes vreo părere, Turcu să bage repede o fisă într-un automat de vorbe. O mie de parai vorba, la trei vorbe – discount, la o propoziţie întreagă, o interjecţie bonus. Poate vrea textul gata scris şi ambalat, să-l culeagă din aparat ca pe o sticlă de Cola. Sau poate vrea doar figuri de stil pe tavă. Da, totul e posibil, depinde cîţi bani vrea să bage în aparat.