Tecău nu este un fenomen

Trofeul la dublu la Wimbledon reprezintă o "lovitură", dar o "lovitură" dată în 24 de ani

Victoria lui Horia Tecău la Wimbledon forţează nu atît statisticile, cît obişnuinţele noastre de a pîndi minuni, de a le aplauda frenetic şi de a pica fulgerător în extrema dezamăgită, la primul semn că obiectul adoraţiei colective e din carne, oase şi alte păreri.

Simona Halep a ieşit neanunţată la rampă, covorul roşu i-a fost întins prompt la aeroport, vă mai amintiţi cum se înghesuiau miniştrii să intre în poza finalei de la Roland Garros? După saltul spectaculos în clasamentul WTA, a săltat şi în ochii acelor compatrioţi care schimbă motivele de mîndrie naţională ca pe şosete. Apoi a stat pe loc. A făcut paşi greşiţi. Şi, în locul aplauzelor de susţinere, covorul de sub picioare i-a fost tras şi periat repejor de praful cosmic al Fenomenului Halep. Altul la rînd!

A apărut Tecău. Nu este un fenomen, slavă Domnului! Joacă tenis de la 6 ani, a început cu o rachetă de lemn Pluto, „mult prea mare şi prea grea pentru vîrsta aceea”, cum povestea într-un interviu din Gazeta. A jucat prima oară pe terenul „mai mult de pămînt” din curtea şcolii. 24 de ani i-au trebuit să ridice trofeul deasupra capului, cu gleznele în iarba de la Wimbledon. 24 de ani. N-a dat un „tun”, n-a dat lovitura. Succesul lui are altfel de explicaţii decît cele care ne lasă cu gura căscată. Şi Halep a muncit mult, ani lungi, în care nici măcar oamenii de tenis nu se sinchiseau că sînt contemporanii ei.

De asemenea, şi pentru Halep, şi pentru Tecău, şi pentru Mergea, sistemul absent din patria tuturor imposibilităţilor a fost suplinit de „părinţii cu posibilităţi”, ce expresie tristă, dar adevărată! Părinţii au plătit antrenorii, taxele de concurs, rachetele, au cărat zgura cu basculanta.

În această privinţă, povestea lui Tecău este tipic românească. Faptul că Horia a depăşit stadiul de copil-minune, după primele trofee la dublu juniori, alături de Florin Mergea, reprezintă o performanţă în sine. E drept, a avut nevoie de ceva vreme, dar pînă la urmă a scăpat de blestemul Shirley Temple. Dintre ei doi, de fapt, Mergea era văzut drept minunea, talentul precoce, pe cînd Tecău era seriosul prematur.

„Nu-mi plac lucrurile făcute pe jumătate şi nici lipsa de seriozitate”, se descria el pentru site-ul treizecizero.ro. Să faci lucrurile pe de-a-ntregul presupune, uneori, să pierzi trei finale la Wimbledon. Dacă pierdea şi acum, modelul lui se rătăcea rapid în peisajul nostru, fremătător să ovaţioneze orice, numai banala muncă, nu.

Tecău a săpat stînca 24 de ani. Bravo lui, dar ce plictiseală! Cum să te identifici şi să aspiri la aşa ceva? Mai degrabă aderăm la  cîştigătorii show-urilor de talente telegenice. Pentru că mesajul lor este: iată, toţi sîntem genii. Pe cînd Tecău şi-a sprijinit întreaga carieră pe un raţionament abrupt şi deloc confortabil: seriozitatea bate geniul. De aceea succesul lui nu va stîrni valurile de entuziasm cu care a fost întîmpinată ascensiunea aparent atît de uşoară a Simonei, răsărită ca Luceafărul, graţios, din haos.

Hagi s-a bucurat moderat de titlul lui Tecău. „Mă bucur pentru el, e un sportiv serios, care a muncit”. Dacă însuşi Regele spune că eşti serios, e clar! Apoi Hagi a adăugat o observaţie curioasă pentru un fost căpitan de naţională: „Să ajungi să cîştigi un Grand Slam, chiar dacă la dublu… Merită felicitări!”.

Chiar dacă la dublu, auzi! Exigent monarh! Munca în echipă e şi mai delicat de aplaudat. Echipa exclude geniul. Îi retează din merite. Firesc, şefii din tenis şi miniştrii au întîrziat cu felicitările din pricina unei dileme dîmboviţene clasice. Cu cine să se declare contemporani extaziaţi: cu Tecău al nostru, rezident american, sau cu Jean-Julien Rojer, olandez originar din Curacao?