O carte dată naibii

„Recuperatorul de suflete” e o carte pe care o laşi imediat din mînă. Eventual o şi arunci la dracu-n praznic. Apoi, tot ce-ţi rămîne mai bun de făcut e să uiţi c-ai pus vreodată mîna pe odiosul roman al odiosului […]

„Recuperatorul de suflete” e o carte pe care o laşi imediat din mînă. Eventual o şi arunci la dracu-n praznic. Apoi, tot ce-ţi rămîne mai bun de făcut e să uiţi c-ai pus vreodată mîna pe odiosul roman al odiosului Michael Guinzburg, un american complet sărit de pe fix şi din tipare.

Nu rezistă oricine la o astfel de lectură. „Codul lui Da Vinci” e o bîrfă bine documentată pe lîngă neruşinarea eliberatoare a lui Guinzburg. De la început pînă la sfîrşit, îşi bate joc fără regrete de lumea asta în care „taţii le-o trag fiilor dintotdeauna”. Omul? Omul e un sistem de ţevi perfect fizic, dar dereglat metafizic, prin care pompează şi iar pompează sfinţia sa, societatea de consum. Sufletul? Un „deşeu în sistem”. Problemele sufleteşti, de care se face atîta caz? Banale constipaţii, mizerii care trebuie drenate. Cînd ţevăria se înfundă, pam-pam!, apare instalatorul. Cu un chip impersonal, pe post de ventuză care extrage mîzga sub formă de confesiune.

„Sînt recuperatorul de suflete, o clismă umană”, se recomandă antieroul lui Guinzburg, înainte de a ne face vînt în ghena povestirilor sale. Nimic din ce e omenesc, subomenesc, neomenesc nu-i e străin. Cu voluptate iconoclastă, descrie toate păcatele imaginabile şi inimaginabile, precum şi toate combinaţiile dintre ele, în diverse proporţii.

Guinzburg, un newyorkez venit pe lume cu linguriţa de argint şi burgerul în gură, intr-un mediu high-class, spune că scrie ca să se distreze. Şi se distrează, nu glumă! Se distrează în stil mare, apocaliptic. Romanul are patru părţi, patru evanghelii tribale, patru istorii sulfuroase, închegate în jurul unor animale totemice, gîsca, vaca nebună, şobolanul şi omul însuşi, clonat. Antropologie, blasfemie, fantezie, adică literatură „cool”. Condusă cu mînă fină, de chirurg dement, intriga se dezvoltă vertiginos, ca un coşmar, ca o vegetaţie luxuriantă din iad. Sufocantă, insuportabilă.

E o lectură grea, pînă ţi se obişnuiesc ochii cu umorul negru, cu întorsăturile demonice de frază, cu imaginile spumoase care ţîşnesc ca nişte nuferi carnivori din smoala poveştii. Sînt pasaje în care trebuie să te ţii cu mîna de stomac sau de nas, să nu simţi mirosul „merdiştilor”, oamenii-şobolan din canale. Trebuie să fii dat naibii de liber ca să intri în lumea unde Marele Kielbasa de la Vatican poartă lenjerie cu Mickey Mouse, mănîncă burgeri, joacă ping-pong şi clonează baschetbalişti în Cuba. Iar ajutoarele lui fumează ţigări braziliene şi îţi iau jugulara cu o acadea (citiţi şi veţi vedea că se poate!).

Mai este oare ceva într-adevăr demn de recuperat din lumea asta cu idoli de balamuc? Mai rămîne ceva, după ce istoria şi-a înghiţit coada, iar omul şi-a scuipat sufletul pe coclaurile evoluţiei? But of course, ladies and gentlemen, „rahatul şi speranţa sînt nemuritoare”! Dacă nu credeţi, cercetaţi!