Textul, înainte de toate

Contrar a ceea ce ar răspunde dacă ar fi întrebați, oamenii citesc ziarele pentru a afla că nu e nimic nou sub soare. Vor să fie luați de mînă și conduși printr-un univers nebun ca și cum ar fi plimbați […]

Contrar a ceea ce ar răspunde dacă ar fi întrebați, oamenii citesc ziarele pentru a afla că nu e nimic nou sub soare. Vor să fie luați de mînă și conduși printr-un univers nebun ca și cum ar fi plimbați prin parc. Pentru a da știrea asta, că nu e nimic nou sub soare, te antrenezi toată viața. La început, normal, te prefaci, trebuie să pară că știi totul. Apoi iar te prefaci, rămîi netulburat, de parcă n-ai fi aflat, între timp, totul.

Și, zi de zi de zi, trebuie să așezi lumea într-o formă articulată, în forma atît de neglijată azi a textului. Sîntem înconjurați de discursuri, 24 de ore din 24. Discursul încearcă să te convingă de dreptatea lui, textul ține balanța. Ovidiu Ioanițoaia pune textul înainte de toate. Îl ordonează, îl cîntărește, îl rotunjește, pînă cînd nu mai are nimic în plus, nici în minus. Textul trebuie să fie măsura lumii. Iar lumea despre care scrie o consideră demnă de interes, dacă nu chiar fascinantă, pentru ea însăși. Nu are nevoie de zorzoane tabloide.

A doua zi o ia de la capăt. Ca personajul lui Garcia Marquez care făcea zilnic peștișori din aur, apoi îi topea și din aurul topit făcea alți peștișori. Din munca asta nu rămîne în urmă vreun monument. Nu se adună o operă pe care să se bată muzeele. Munca asta e nesfîrșită. Nu i se vede capătul niciodată, iar cînd privești în urmă se vede ce? “Sînt de 40 de ani în joc și încă mă întreb ce meserie o să am cînd o să mă fac mare și va trebui să-mi iau o slujbă adevărată”, glumea într-un interviu un jurnalist sportiv de la Reuters.

Ovidiu Ioanițoaia a ales textul, adică drumul greu, dar bun. Contrar a ceea ce ar răspunde dacă ar fi întrebați oamenii care citesc ziarele efemere, textul durează. Textul va dăinui chiar și după ce va dispărea suportul perisabil care e hîrtia. Va dăinui și după ce va dispărea scrisul de mînă, care deja nu se mai predă în școlile din Finlanda.

Da, un ziar trăiește o zi, nu mai mult. Dar, pentru ca viața lui să fie posibilă, trebuie să se întemeieze pe alte vieți. Faptul că Ovidiu Ioanițoaia împlinește 70 de ani e un fel de-a spune. O convenție. Mai aproape de adevăr ar fi să se spună că, din momentul în care a intrat în presă, a luat-o în fiecare zi de la capăt.

Zi de zi de zi a topit faptele, vorbele, numele și a făcut din ele figurine de aur. Zi de zi de zi a dat un corp știrii că nu e nimic nou sub soare. Oamenii au nevoie să afle asta, pentru a merge mai departe, văzîndu- și de treburile lor, așteptînd, întrebînd, sperînd, minunîndu-se și îmbătrînind calendaristic.