Sărbători paralele

Două mulţimi radioase au luminat Bucureştiul sîmbătă noapte. Prima, mulţimea suporterilor dinamovişti, în Ştefan cel Mare, magnetizată sub semnul magic al lui 18, cealaltă – mulţimea suporterilor lui Traian Băsescu, strînsă la Universitate, pentru a închide bucla de haos dintre […]

Două mulţimi radioase au luminat Bucureştiul sîmbătă noapte. Prima, mulţimea suporterilor dinamovişti, în Ştefan cel Mare, magnetizată sub semnul magic al lui 18, cealaltă – mulţimea suporterilor lui Traian Băsescu, strînsă la Universitate, pentru a închide bucla de haos dintre suspendare şi referendum.

Două sărbători, o singură seară. Şi o coincidenţă care semnifică în mai multe direcţii. În primul rînd, iată, e un fapt sigur, românii încep să deprindă sensul pozitiv al ieşitului în stradă. Nu invadăm pieţele doar în caz de urgenţă, doar pentru a preveni un dezastru, ci şi pentru a celebra o reuşită. Spaţiul public nu mai e spaţiul nimănui, nu mai e zona de vid care desparte un zid de altul. E un spaţiu al întîlnirii, unde locuitorii cetăţii se reunesc pentru a-şi manifesta prezenţa în viaţa cetăţii. Stadioanele nu mai sînt temple ale propagandei, pieţele au pierdut însemnele groteşti ale totalitarismului. N-au rămas decît cicatricele gloanţelor şi reflexul electrizant al libertăţii. Mulţimile nu se mai formează la comandă, mînate de activişti sau aduse cu trenuri speciale. Oamenii se strîng sub impulsul bucuriei comune, al speranţelor comune, al valorilor comune. Nu mai există o singură mulţime, un singur conducător, ci mai multe, fiecare cu eroii ei. Şi pe cît de unite, pe atît de exclusiviste sînt aceste mulţimi.

Fiecare dintre sărbători a adus o promisiune. A marcat nu doar sfîrşitul fericit a ceva, ci mai ales începutul a ceva. Începutul unei aşezări a lucrurilor, după tipare solide, europene, patentate de UE sau de UEFA. Fiecare sărbătoare şi-a avut muzicile ei, ritmurile ei, steagurile şi emblemele ei. Fiecare mulţime şi-a avut sărbătoriţii ei, le-a scandat numele, i-a îmbrăţişat, i-a ridicat în slăvi, învăluiţi în panica fericită a momentului. La Universitate, sărbătoarea a fost simplă şi necesară, ca un ritual de trezire. Cu minimum de organizare, un podium, un microfon, boxe. La fotbal, sărbătoarea a fost mai exuberantă, pentru că aşa e în fotbal. Cu dinamoviştii înotînd prin clăbucii orbitori de lumină, cu dragoni de fum colorat încolăcindu-se deasupra capetelor, cu artificii despicînd întunericul ca un semnal Morse trimis spre stele.

Sărbătorile noastre încep să semene cu sărbătorile occidentalilor. Sînt mai bogate, regizate profesionist, strălucitoare. Sîntem mai generoşi cu bucuriile noastre, nu doar cu eşecurile şi resemnările. Sentimentul de a fi învingător e foarte important pentru o comunitate, de suporteri sau de cetăţeni. Şi încă ceva, aţi observat? Nu-i mai cerem doar sportului să ne dea sentimentul ăsta. În sfîrşit, am separat victoriile din sport de victoriile din politică.

Dăm fotbalului ce e al fotbalului şi îl trăim drept ceea ce este. Nu-i mai cerem să ne ofere gustul succesului şi pentru celelalte compartimente ale societăţii, care ne-au obişnuit cu gustul de cenuşă al înfrîngerii. Victoriile din politică sînt victorii din politică, suporterii preşedintelui şi suporterii lui Dinamo nu s-au amestecat decît o clipă, pe Magheru, întorcîndu-se spre casă, din colţuri diferite ale nopţii bucureştene.