Simţirile unui general al culiselor
Dinu Gheorghe a revenit la Rapid cît să schimbe tendinţa: preşedinţii de club nu mai salvează echipe, se salvează doar pe ei
La nici două săptămîni de la semnarea contractului, Dinu Gheorghe cochetează cu ideea plecării de la Rapid. Anunţul, […]
Dinu Gheorghe a revenit la Rapid cît să schimbe tendinţa: preşedinţii de club nu mai salvează echipe, se salvează doar pe ei
La nici două săptămîni de la semnarea contractului, Dinu Gheorghe cochetează cu ideea plecării de la Rapid. Anunţul, strecurat într-o emisiune TV, i-ar putea tenta pe suporteri să descifreze semne rele, prevestitoare de retrogradare.
Din noiembrie, la clubul din Grant nu s-au produs schimbări dramatice. Adică dramatismul a rămas neschimbat. Nimic nou faţă de săptămînile cînd Dinu Gheorghe negocia pe îndelete cu Valerii Moraru revenirea în postul de preşedinte executiv. „În cele două luni pe care le-am petrecut aici, am simţit că nu este nevoie de mine!”, iată motivul abandonului anunţat.
Dacă era fotbalist, Dinu Gheorghe ar fi explicat că „nu se simte apreciat”, aprecierea fiind măsurabilă în bani, cum altfel? Să spui că „nu e nevoie de tine” bate şaua cam în aceeaşi direcţie. Pentru a nu leza sensibiltăţile fanilor, oamenii de fotbal se străduiesc ca totul să sune frumos şi fac din proza clauzelor poezie pură. Ei nu îşi reziliază contractul cu echipa de suflet, ei se duc să-şi pudreze nasul în vestiarul rivalilor. Ei nu se ceartă, ei simt ostilitatea din aer, ca pe un parfum. Nota de bază, cea mai durabilă, e dată de avariţia patronului.
Dinu Gheorghe, om bun la toate, mai puţin la minuni, a simţit că nu e nevoie de el în Giuleşti. Nu e o trăire care să provoace un val proaspăt de panică printre fani. Salvarea echipei nu poate veni decît de la fotbal, nu de la vreun dirijor din birouri. Trăirea lui Dinu Gheorghe nu e despre Rapid, e despre altceva. Se pare că Liga 1 nu mai asigură un mediu propice pentru preşedinţii-vedetă. Deşi fac rocada de la o echipă la alta, oamenii au rămas aceiaşi. Dar fişa postului s-a schimbat, a virat de la vedetă la marionetă, de la polemică la birocraţie. Cuprinde alte întrebuinţări, mai puţin pitoreşti, mai plictisitoare.
Preşedintele executiv trebuie să execute. Nu mai este un general în războiul psihologic dintre etape, e doar un subaltern.
Un alt „factotum” itinerant, Narcis Răducan a plecat de la Astra, declarîndu-se incapabil să lucreze cu patronul Niculae, „e o persoană dificilă”. Ca şi cum în fruntea cluburilor se află numai personaje facile, din acelaşi aluat uşor de modelat. „Din păcate, nu mă pliez pe ce vrea conducătorul român!”, a oftat Răducan, inflexibilul. Deşi are mai multă experienţă în fotbal, nici Dinu Gheorghe nu se pliază. Flutură neconsolat batista demisiei, simţindu-se inutil. Prea mică scena, prea mare sărăcia, nici tu reflectoare, nici tu culise!
Cei 13 care trebuie să îmbrace echipamentul vişiniu cum s-or simţi? Nu sînt nici ei din cale-afară de folositori. Orice-ar face, oricum s-ar împrăştia pe teren, nu reuşesc să fie mai mulţi. Tot 13 rămîn. Dacă nu pleacă şi ei ( fireşte, din cauza lipsei de apreciere), pînă se reia campionatul, riscă să are ogoarele în Liga 2. Dar măcar riscă. Or fi inconştienţi, visători, optimişti. Sau n-au nici opţiunile, nici simţirile plenar dezvoltate ale şefilor de cluburi. Nu au atîtea talente, de comunicator, de mistificator, de negociator. E posibil chiar să n-aibă nici un talent. Deţin în schimb aptitudinea de a nu se plia sub greaua moştenire a lipsei de şanse.
Cînd a revenit, Dinu Gheorghe a promis să construiască o echipă care evită retrogradarea. A studiat datele problemei la faţa locului şi ochiul lui format a sesizat că abia dacă poate să construiască o echipă, cît de cît. Prin urmare, nu era nevoie de el acolo. El apare să salveze situaţia doar cînd succesul întreprinderii e garantat.