Condamnaţi pentru că rîdem

Ce putem face împotriva terorii? Să căutăm următorul subiect de caricatură

Putea fi o zi ca oricare alta, în care să ne batem capul cu semnificaţiile noii sigle a Stelei. Eventual, să facem şi nişte glume pe tema asta, cum […]

Ce putem face împotriva terorii? Să căutăm următorul subiect de caricatură

Putea fi o zi ca oricare alta, în care să ne batem capul cu semnificaţiile noii sigle a Stelei. Eventual, să facem şi nişte glume pe tema asta, cum că ar fi revendicată de familia Simpson, de exemplu. Fotbalul nostru şi-ar fi văzut de grijile lui, de tranşele minione din drepturile TV. Fanii ar fi tremurat că încă un titular se lasă amăgit de arabi, pleacă la greci, la ruşi sau unde-o vedea cu ochii un salariu. Putea fi o zi ca oricare alta.

A fost ziua în care am fost condamnaţi cu toţii la moarte pentru că rîdem.

Să iei 12 vieţi din cauza unui desen pare de necrezut. O farsă dementă. Dar aşa s-a întîmplat. Şi chiar dacă atentatul s-a petrecut la Paris, adică acolo, la ei, departe, în Occident, să nu ne facem iluzii! Nimeni dintre noi nu se află la adăpost. Ne aflăm toţi, 24 h/7, în cîmp deschis. Cadrele vieţii noastre se schimbă, în continuu, de la 11 septembrie 2001 încoace. Masacrul din redacţia unui ziar trasează încă un chenar sîngeros în jurul ştirii vechi de 14 ani. Ne reaminteşte. Într-o zi ca oricare alta, dintr-o dată, lumea noastră n-a mai fost aceeaşi. Cele mai banale activităţi – să citeşti o ştire, să intri pe net, să mergi pe stradă, să te agiţi pentru lucrurile mărunte, care, de fapt, sînt cele mai importante, să iei avionul, autobuzul, trenul, să-ţi faci planuri, să faci mişto – devin tot mai complicate. Şi atunci, ce-i de făcut?

Nu e un război între culturi, între religii, între sisteme. E un altfel de război. E Războiul. Asemenea atacuri nu ţintesc doar democraţia, ţintesc omenescul însuşi. Rîsul. Ironia Sîntem singurele fiinţe capabile de ironie, asta, în cazul în care cercetătorii britanici nu descoperă vreo felină care le spune bancuri porcoase antilopelor. Nu instituţii şi constituţii avem mai întîi de apărat, ci dreptul de a lua un singur lucru în serios: viaţa.

E important să rîdem în continuare. E singura noastră armă. Să rîdem mai ales de ceea ce ne înspăimîntă. Deja democraţiile fac compromis după compromis în numele fricii. Au sacrificat drepturi şi libertăţi ale propriilor cetăţeni pentru a-i proteja de pericolul cu chip acoperit. Cîtă vreme rîdem, înseamnă că n-am intrat în noaptea minţii. Teroarea nu ne-a cotropit.

La Paris au fost ucişi jurnalişti şi poliţişti. Pînă acum, eram obişnuiţi ca reporterii să fie victime colaterale pe front. Acum frontul s-a mutat peste tot, pe stadioane, pe aeroporturi, în staţiile de metrou, în case. Iar reporterii, cu redacţiile şi publicul din spatele lor, au ajuns să formeze una dintre tabere. Tabăra celor care glumesc. Lupta pare inegală: desene contra kalaşnikoave. Dar ce forţă de impact are un desen, gîndiţi-vă numai la peşterile de la Altamira! Şi măcar ştim de pe acum că vom rîde la urmă, de vreme ce tabăra criticilor plastici şi fanatici nu are simţul umorului.

Aşa stau lucrurile. Este cel mai puţin potrivit moment pentru victimizare. Este momentul să căutăm următorul subiect de caricatură. Să ne facem meseria, să informăm, să comentăm, să desenăm, ca şi cum la Paris şi aiurea a fost o zi ca oricare alta. Încă o zi în care ne-am dus copiii la şcoală, să înveţe religie, într-o lume în care teroriştii se joacă de-a Dumnezeu.

Cît despre cosmosul mic, dar plin de importanţă despre care discutăm zilnic, mereu se va găsi cîte un antrenor care intră în silenzio stampa pentru că imaginea lui din oglindă nu seamănă cu cea din caricatură. Sau un patron de club furios că pagina de ziar se pliază pe poza lui. Faptul cu totul îmbucurător şi, în acest context sumbru, de-a dreptul lăudabil este că personajele mult prea serioase din sportul nostru n-au constituit un grup organizat şi trist.