Realizările lui Ponta în sport

Ne-a anunţat ce va face cînd va fi preşedinte. Iată ce a făcut pentru sportul românesc cît a fost premier: multe poze.

În momentul scrierii acestui articol, premierul mai felicită un sportiv, apoi trece la următorul, pînă citiţi printre rînduri. […]

Ne-a anunţat ce va face cînd va fi preşedinte. Iată ce a făcut pentru sportul românesc cît a fost premier: multe poze.

În momentul scrierii acestui articol, premierul mai felicită un sportiv, apoi trece la următorul, pînă citiţi printre rînduri. Prin urmare, este imposibil de stabilit numărul exact al campionilor felicitaţi de Victor Ponta. „În ceea ce priveşte sportul, politicile guvernamentale vor încuraja dezvoltarea sportului de înaltă performanţă”, scrie în programul cabinetului Ponta III. Cum altfel poţi deosebi „sportul de înaltă performanţă” de celelalte tipuri de sport, dacă nu după medalii? Premierul ultimilor doi ani a ales varianta sigură de a susţine înalta performanţă: îi încurajează numai pe campioni. Aşa, elimină riscul de a ieşi din grafic, investind într-un sportiv care doar se antrenează din greu să prindă podiumul.

Din mai 2012 pînă în prezent, Victor Ponta a condus trei cabinete. În primul cabinet, care a durat pînă în decembrie 2012, sportul reprezenta ultima roată la căruţă într-un minister-omnibus, al Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Al doilea cabinet Ponta a reinventat Ministerul Tineretului şi Sportului. Au făcut un minister, asta înseamnă cheltuieli birocratice suplimentare. Nici o grijă, vor fi amortizate! La ultima rectificare bugetară, înainte de startul campaniei pentru prezidenţiale, Guvernul Ponta a tăiat din banii pentru Sport, Educaţie şi Cultură, să aibă de unde le împărţi primarilor în jur de 500 de milioane de euro, pentru baze sportive şi cămine culturale. Următoarea tăiere va fi destinată finanţării programului „400 de cvartete fără număr”, pentru a conferi căminelor culturale o tentă practică.

Programul cabinetului Ponta II conţinea doar trimiteri vagi la „Minte sănătoasă în corp sănătos”. De pildă, îşi fixa următorul deziderat incoerent: „Iniţierea unui proces de promovare a personalului pe baza principiilor meritocraţiei, stării de sănătate şi a capacităţilor fizice”. Au vrut să scrie, de fapt, „să fie angajate numai persoane înalte, atletice, blonde şi cu ochi albaştri”, dar s-au gîndit că sună prea ambiţios. Politicile legate de sport au primit o jumătate de pagină numai a lor abia în programul cabinetului Ponta III. Pe lîngă încurajarea foarte înaltei performanţe, era prevăzută şi creşterea pînă la patru pe săptămînă a numărului de ore de sport. Dacă tot zburdă ăia mici, să zburde în cadru organizat. „L-am bătut la cap pe ministrul de Educaţie şi a început încet, încet, să vină cu o strategie”, spunea Ponta, în martie 2013.

După un an de dat aprobator din cap, ca pluşurile din fereastra maşinilor, ministrul Pricopie a cedat presiunii şi a spus-o pe-aia dreaptă: „Nu se poate face peste noapte, pentru că asta ar însemna 16.000 de profesori de educaţie fizică şi sport!”. Cine s-ar fi gîndit că e nevoie de 16 ani, 16 promoţii de profesori, 16.000 de bugetari cu salariile virtual mărite, pentru alea patru ore amărîte?

Ce altceva au mai făcut pentru sport guvernele Ponta? Un turneu WTA în iulie, la Bucureşti, cu bani din fondul de rezervă: 250.000 de euro – garanţia premiilor, 180.000 de euro – costuri de organizare. Găzduirea meciurilor de la Euro 2020 a fost declarată obiectiv de importanţă naţională. Ceea ce n-a împiedicat Guvernul Ponta ca, după ce promisiunea şi-a atins scopul, să şteargă din Masterplan autostrăzile cerute de UEFA şi să facă în loc drumuri expres.

Altceva? Sala Olimpia, de la Ploieşti, cea în care spectatorii nu văd ambele porţi de handbal, a fost adjudecată de trei guverne, deci cabinetul Ponta a făcut o treime dintr-o bijuterie a arhitecturii, ieşită din tipare. Altceva? Există un proiect de cedare a bazelor sportive către autorităţile locale. Abia acum, în noiembrie, MTS a finalizat listarea bazelor.

Realizările premierului Ponta în sport sînt, în majoritate, realizări de ordin personal. Şi-a mărit numărul de „Like”-uri pe Facebook, pe spinarea Simonei Halep. Şi-a făcut „selfie” la finala Roland Garros. S-a pozat în tribune, la meciurile „naţionalei” şi ale Stelei în cupele europene. A fost la deschiderea JO de la Londra şi a dublat premiile medaliaţilor, nu şi bugetul federaţiilor. Apoi a ridicat, printr-o OG mult trîmbiţată, premiile medaliaţilor paralimpici pînă la nivelul celor de la olimpici: 70.000 de euro pentru aur. Ponta l-a felicitat şi premiat pe Eduard Novak, ciclistul paralimpic medaliat cu aur şi argint.

Asta, în septembrie 2012. În februarie 2013, Comitetul Naţional Paralimpic nu-şi primise încă banii, cei 50.000 de euro anuali, de la MTS. Preşedinta CNP, scoţiana Sally Wood-Lamont, era optimistă. Ea s-a obişnuit, oricum, să pună bani din propriul buzunar pentru Comitet. Iată esenţa politicilor în sport ale Guvernelor Ponta: dublezi premiile pentru vîrfuri, apoi tai rădăcina, sursa cheltuielilor. E ca şi cum ai mări pensiile cu 5 la sută, apoi ai creşte vîrsta de pensionare pînă la 100 de ani, să-ţi scoţi pîrleala.

În februarie 2013, Ponta inaugura la Braşov Festivalul Olimpic al Tineretului European. Îl felicita pe Emil Imre, „sînt foarte mîndru de reuşitele sale”. Nu i-a dublat premiul. Imre a luat aur şi argint la shorttrack. Federaţia de profil i-a plătit fix o patină, clubul lui, CSS Miercurea-Ciuc, i-a plătit cealaltă patină: 1200 de euro în total. În februarie 2014, Ponta a participat la deschiderea JO de la Soci, competiţia unde Radu Şovăială şi Alexandru Teodorescu n-au fost lăsaţi să intre în concurs din motive de siguranţă. Sania lor era prea veche. Ei, le-a cumpărat cineva una nouă? Nu.

Sportul românesc e subfinanţat, ca întotdeauna. Ca întotdeauna, e dirijat în funcţie de emoţii şi de interese extrasportive, nu de reforme. Pe hîrtie, s-au alocat, s-au retras, apoi s-au realocat sute de milioane de euro, pentru infrastructuri sportive. Pe hîrtie. Din gură. În fapt, sportul a reprezentat doar un vehicul de imagine pentru întîiul pilot al naţiei. Parcă-ţi vine să regreţi sălile lui Năstase, cu lacătul pe ele, pentru că plouă prin acoperiş. Ponta a reuşit să facă pentru sport ceva mai puţin decît predecesorii lui, ceva mai puţin decît fundaţia unor bazine olimpice sau decît patinoarele de plastic, amplasate la îndemîna ciorilor, să aibă şi ele unde se oglindi. Să faci mai puţin decît aproape nimic reprezintă o performanţă în sine. De mirare că Ponta nu s-a felicitat, nu şi-a ţinut singur un discurs şi nu şi-a dublat premiul! Dar încă nu-i timpul pierdut.