Aurul care vine pe apă

Ori şefii sportului s-au înţelepţit, ori avem prea mulţi campioni mondiali, să-şi mai facă „selfie” cu Mihalachi şi Dumitrescu

Medaliile de la kaiac-canoe fac parte din rutină, la fel ca medaliile de la canotaj, de la scrimă, de la gimnastică. […]

Ori şefii sportului s-au înţelepţit, ori avem prea mulţi campioni mondiali, să-şi mai facă „selfie” cu Mihalachi şi Dumitrescu

Medaliile de la kaiac-canoe fac parte din rutină, la fel ca medaliile de la canotaj, de la scrimă, de la gimnastică. Cînd Dumitrescu şi Mihalachi au revenit în ţară, de la Moscova, la aeroport nu li s-a aşternut sub picioare covorul roşu, tărcat cu urme de pantofi scumpi. Nu s-a repezit nici un ministru să le ia microfonul, nici un şef de federaţie nu s-a felicitat „live” pentru că e contemporan cu ei. Medaliile care vin pe apă nu stîrnesc valuri de emoţie. Nu sînt la modă, nu predispun la isterii colective, nu se amînă treburile ţării cînd doi români într-o barcă vîslesc ca nebunii în ape ruseşti, în proba de 1.000 de metri.

Atenţia şefilor din sport nu este atît de distributivă pe cît se străduiesc ei să pară. Se împarte conform unor calcule de imagine. Aurul de la canoe nu străluceşte, e mat. Sportul cu pagaia ruptă nu are priza la public a altor discipline. Aşa se explică de ce campionii lui nu sînt purtaţi pe la televiziuni, pe la palate, decoraţi şi premiaţi. E de înţeles. Nu e de înţeles convingerea oficialilor din ministere, din federaţii că medaliile la kaiac-canoe vin oricum, ca Dunărea spre mare, ca ploaia. Nu trebuie să facă nimeni nici un efort, nici o investiţie, nici o schimbare. Sportivii cred altceva. Cred că trebuie schimbat tot, „mai puţin antrenorul”, cum s-a exprimat Liviu Dumitrescu, pe aeroport.

Premiile în bani, pe care ministrul Szabo s-a oferit să le dubleze, sînt bine venite. Dar nu acoperă nevoile unui sportiv care se antrenează patru ani pentru aur olimpic. După cum nici efuziunile de covor roşu nu ţin loc de strategie pe termen lung. Iată, există o disciplină la care ne întrecem cu nemţii şi uneori le lăsăm doar bronzul. Sîntem pe locul cinci în lume, în clasamentul medaliilor de la kaiac-canone. Ar fi păcat să mizăm doar pe inerţie. Să strîmbăm din nas a plictiseală şi să ne aplaudăm selectiv campionii.

Duminică, pe lacul Krîlaţkoe, s-a petrecut cea mai silenţioasă depăşire a unui record, din sportul nostru. Dumitrescu şi Mihalachi au strîns patru titluri mondiale şi au trecut discret în faţa perechii Patzachin – Simionov. A fost predată o ştafetă invizibilă. Dar tradiţia noastră la kaiac-canoe nu depinde doar de cei doi oameni din barcă. Sau de antrenorul lor. Depinde de multe alte lucruri, pe care le reunim sub termenul generic de „sistem”. Ar trebui să ne scoatem din cap imaginea idilică a lui Patzaichin vîslind pe canalele Deltei. Pare foarte uşor, prea uşor să mai fie adevărat un astfel de tablou în sportul din zilele noastre.

Să ne amintim, mai degrabă, de şalupele care-i încurcă pe Mihalachi şi Dumitrescu pe lacul Snagov. „Unii proprietari de şalupe sînt incredibili, aproape ne calcă pe apă!”, povesteau cei doi, acum cîţiva ani. Să ne întrebăm de ce, cu medaliile proaspete la gît, în momentul lor de graţie, cînd pot formula cereri, campionii mondiali insistă pentru strictul necesar, cum ar fi medicaţia. La fel ca şi ceilalţi „cai de bătaie” olimpici, cei doi ştiu foarte bine, din experienţă, că vor fi uitaţi, pînă în preajma JO. Atunci se dezmeticesc şefii din sport, atunci se agită „să le creeze condiţii”. Pînă atunci, îi lasă pe sportivi să se descurce. Să înfrunte valurile vitejeşte cu bandanele lor norocoase.