Banii sau viaţa?
Nu e şocant că jucătorii lui Mircea Lucescu fug de război. E şocant că n-au fugit toţi
Dintre toate ştirile legate de Ucraina, din zilele astea, cea despre refuzul fotbaliştilor de a se înapoia la Doneţk se numără printre puţinele […]
Nu e şocant că jucătorii lui Mircea Lucescu fug de război. E şocant că n-au fugit toţi
Dintre toate ştirile legate de Ucraina, din zilele astea, cea despre refuzul fotbaliştilor de a se înapoia la Doneţk se numără printre puţinele care nu intră la categoria „dramă”. Se încadrează mai degrabă la „fabulă”. La plecarea din Geneva, şase dintre jucătorii antrenaţi de Mircea Lucescu n-au vrut să urce în avion. „L’Equipe” scrie că ar fi vorba despre brazilienii Fred, Teixeira, Dentinho şi Douglas Costa, despre argentinianul Ferreyra şi despre încă un jucător, a cărui identitate n-a fost confirmată. E ca şi cum în goana lui spre Londra, patronul miliardar Ahmetov ar fi pierdut un bagaj de vreo 50 de milioane de euro. Mare pagubă!
Şocant nu e refuzul de a-ţi risca viaţa pentru un club care a dat milioane de euro pentru semnătura ta şi care te plăteşte cu alte milioane de euro pe sezon. Şocant este că restul delegaţiei s-a îmbarcat spre ţara unde avioanele civile tocmai au devenit ţinte favorite pentru demonstraţii de forţă. Lucescu şi oamenii lui se aflau în faţa unei dileme clasice: „Banii sau viaţa?”. Şi, cu excepţia jucătorilor ucraineni din lot, aveau privilegiul că puteau să aleagă.
Doar şase dintre ei au renunţat prompt la milioanele de euro ale lui Ahmetov. Lucescu a anunţat încă de acum o lună că nu pleacă, „afecţiunea mea pentru Şahtior nu m-a lăsat să fac acest lucru”. Alegerea lui a fost, aşadar, de tipul: „Afecţiunea sau viaţa?”. Pentru 3 milioane de euro pe sezon, nu-i exclus să dezvolţi anumite sentimente pentru locul de muncă. Ăsta o fi preţul critic pentru a te converti de la pragmatism la idealism.
„Il Luce” şi-a îndemnat atunci jucătorii să procedeze la fel, să rămînă în front, „e un semn că trebuie să fim împreună”. Cîtă răspundere şi-a luat pe umeri cu vorbele astea! Nu e doar un semn, e singurul semn. Celelalte semne indică exact contrariul. La fel cu alte excentricităţi ale oligarhilor, şi fotbalul ucrainean trebuie să se închidă o vreme. Şi s-o ia de la zero. Campionatul vecin a rămas fără spectatori, în ultimele etape dinaintea vacanţei. UEFA a obligat Şahtior să evolueze pe stadioane din alte ţări, în cupele europene. În zona Doneţkului se duc lupte între separatişti şi armată. Semne de pace nu se văd în depărtare. Mircea Lucescu şi soldaţii lui de plumb n-au ales să se întoarcă în Ucraina, ci să fugă de realitate.
Şahtior reprezintă doar o colonie, un hotel de lux sfidător într-un peisaj de subdezvoltare şi tensiuni politice. Se discută despre strămutarea temporară a echipei la Harkov, unde încă n-au căzut avioane din cer. Şi totuşi, în plin război civil, în vestiarul guvernat de „Il Luce” încă au mai rămas fotbalişti. Ce s-o fi întîmplînd oare cu oamenii care ţin mai puţin la viaţa lor decît la rolul de ghepard al lui Ahmetov? Ceva dezumanizant. Un fel de orbire, să crezi că războiul există pentru alţii, să crezi că fotbalul nu face parte din lumea din jur, stă aşa, suspendat ca o bulă cu ozon într-un nor de praf de puşcă.
Nimeni nu ştie cît va dura starea de fapt din Ucraina. Cîţiva ani, cîteva luni. În orice caz, ţara şi fotbalul ei nu vor ieşi din conflictul acesta aşa cum au intrat. Un război e consecinţa aberantă a unui lung şir de aberaţii. Una dintre acestea consta în existenţa unor cluburi de fotbal atît de bogate cu suporteri atît de săraci. Lucescu şi trupa au ales pe riscul lor să facă din această anormalitate un obiect al afecţiunii şi un scop mai presus de viaţă. Ceea ce se poate spune cu siguranţă, în toată agonia asta, e că aberaţiile durează o vreme, nu o veşnicie.