Somnul lui Del Bosque nu naşte nimic

Nu s-a întîmplat nimic cu Spania din 2012 încoace. Tocmai asta e problema, că nu s-a schimbat

Prima cădere cu zgomot la acest Mondial a fost a Spaniei. Nu e obligatoriu să urmeze şi altele, prăbuşirea ibericilor cu 1-5 are […]

Nu s-a întîmplat nimic cu Spania din 2012 încoace. Tocmai asta e problema, că nu s-a schimbat

Prima cădere cu zgomot la acest Mondial a fost a Spaniei. Nu e obligatoriu să urmeze şi altele, prăbuşirea ibericilor cu 1-5 are destul răsunet. Explicaţia ei sare în ochi, e atît de simplă încît pare de necrezut. Nu, dom’le, nu poate fi doar atît, e altceva… Olanda joacă estetic şi eficient cum a făcut-o întotdeauna. Diferenţa e că, de data asta, a dat peste un adversar împrăştiat ca harta coloniilor. Problema se referă la Spania, nu la vreo explozie revanşardă a şcolii olandeze.

Aşadar, ce s-a întîmplat cu campioana mondială şi europeană? Nu s-a întîmplat nimic. A rămas la fel, a devenit previzibilă şi mai uşor de citit ca un ghid turistic. Dacă e cineva vinovat pentru maiestuoasa ei încremenire, acela e Vicente Del Bosque Gonzalez. A preluat La Roja din 2008, a dus-o spre victorie în 2010, în Africa de Sud şi la Euro 2012. Dar bazele gloriei spaniole au fost aşezate de Luis Aragones, cel care a avut curajul să se lipsească de un Raul superstar.

Del Bosque este un antrenor excelent pentru echipe de „galactici”. Ăsta e talentul lui pedagogic, se spunea, să picotească strategic pe bancă în timp ce băieţii se joacă în iarbă. Îi lasă pe jucători în pace, filosofia lui de tehnician nu bate mai departe de atît. Cînd jucătorii sînt în vîrf de formă, iar grupul s-a rodat, jocul merge de minune, ca pe vremea Realului lui Zidane. Cînd jucătorii sînt plictisiţi, uzaţi, obosiţi, Del Bosque intră în blocaj. Nu ştie ce să facă, de unde s-apuce chestiunea „delicată”, cum îi zice el, a unei înfrîngeri la scor umilitor. Constată cu stupoare că are pe mînă „un grup de profesionişti demoralizaţi”, nu o armată de extratereştri care defilează pînă în finală.

„Nu putem da vina pe nimeni, cu atît mai puţin pe Casillas!”, a spus selecţionerul spaniol, după ce ai lui s-au izbit de Olanda. Nu e vina lui Casillas că apără încă poarta Spaniei, cum apără portarul de la Prado tablourile cu infanţi şi infante. Nu e nici măcar vina supusului Coroanei Azpilicueta, jucăria atacanţilor batavi. Marile echipe se erodează şi ele, toată lumea ştie, numai Del Bosque a prevăzut altceva: un fel de perpetuum mobile fotbalistic, în care Xavi şi Iniesta îşi conservă energia la infinit.

Mai mult de jumătate din unsprezecele aliniat contra Olandei trebuia să se afle deja la muzeu, pe un raft frumos. „E inexplicabil cum am primit cinci goluri!”, recunoaşte Del Bosque. Nu vede greşeala nici dacă se uită în oglindă. Misiunea lui era să nu schimbe nimic după Aragones şi n-a schimbat. A păstrat solid ţintuită aproape toată constelaţia. Şi atunci? S-o fi mişcat cerul!  „Vom avea timp să analizăm acest meci!”, s-a consolat Del Bosque. Timp? „Reparaţi asta!”, titrează imperativ presa din ţară. Cînd? În cîteva zile, repari o maşină, nu întorci pe dos firea lucrurilor.

„E o nebunie să vorbim despre sfîrşitul unui ciclu”, comenta Sergio Ramos în „Marca”. E o nebunie să vorbeşti acum. Despre sfîrşitul unui ciclu trebuia vorbit de acum doi ani, poate şi mai înainte, cu riscul de a fi pus la index pentru blasfemie. Pînă şi la Barcelona, se vorbeşte despre sfîrşitul unui ciclu. Dar Del Bosque nu e tehnicianul vizionar care să deschidă o astfel de discuţie. Somnul lui nu naşte nimic, nici măcar monştri.

Regele Juan Carlos a reparat monarhia spaniolă abdicînd. Spania fotbalistică n-a schimbat ştafeta şi iată, a căzut cu bufnitură de pe tronul mondial. Trebuie să recunoaştem, totuşi, regina lumii rămîne spectaculoasă şi cînd ia legătura brusc cu pămîntul.