Generalul, în labirintul federal

Prins în busculadele dintre nou şi vechi, „antrenorul secolului” nu-şi găseşte locul în fotbalul de azi

Anghel Iordănescu a împlinit duminică 64 de ani. O aniversare care s-a petrecut discret spre anonim. E prea aproape de aniversarea victoriei de la […]

Prins în busculadele dintre nou şi vechi, „antrenorul secolului” nu-şi găseşte locul în fotbalul de azi

Anghel Iordănescu a împlinit duminică 64 de ani. O aniversare care s-a petrecut discret spre anonim. E prea aproape de aniversarea victoriei de la Sevilla şi prea departe de vara lui ’94. Fostul selecţioner nu mai antrenează din 2006 şi n-a mai candidat în nici o campanie electorală din 2012, cînd viza postul de primar al Capitalei.

Numele lui e legat de două momente glorioase ale fotbalului nostru şi totuşi generalul nu-şi găseşte locul. Vechea gardă de federali, cea care îl reinventase în structuri, l-a repudiat, pentru că a sărit în barca învingătorilor. Învingătorii au vrut, la rîndul lor, să-l manevreze stîngaci peste bord, din lipsă de alte idei. S-au poticnit de el, nu i-au găsit altă întrebuinţare decît un post onorific. În general, birocraţia aproximativă din FRF are probleme cînd vine vorba de asimilat valori în viaţă. Avem un fotbal prea neaşezat.

Într-un interviu pe site-ul Federaţiei, Iordănescu afirmă că l-au îmbătrînit înfrîngerea cu Suedia, de la CM, şi remiza de la Copenhaga, acel 2-2 care a marcat finalul anilor de aur. Din perspectivă personală, aşa se văd lucrurile. Privind din afară traseul antrenorului general, punctele de cotitură sînt altele: revenirea pe banca „naţionalei”, în 2002, şi intrarea în politică. Trebuia să devină director tehnic încă din 1994. Să se retragă elegant, la apogeu, nu să forţeze comparaţia defavorabilă între ce juca „naţionala” lui Hagi şi ce juca „naţionala” lui Şoavă.

Intrarea în politică ar trebui să fie marele regret al fostului selecţioner. Faptul că s-a folosit de numele şi de statura lui în fotbal pentru a prinde un loc în Parlament a reprezentat marea greşeală. Iordănescu a procedat la fel ca veteranii Armatei Roşii, care, în lumea tulbure de după ’89, îşi înşirau decoraţiile pe trotuar. Doar că foştii soldaţi încercau să supravieţuiască, iar generalul dorea banala putere. Şi-a închiriat popularitatea pentru a parveni din ierarhia fotbalistică în ierarhia politică. Experienţa lui, reputaţia lui nu le-a investit în interiorul fenomenului, le-a exploatat egoist, în scopuri străine de sport. Acum încearcă, nu foarte convins, să-şi găsească locul într-un fotbal care e doar umbra fotbalului în care Iordănescu scria istorie.

Imediat după ’94, generalul a acţionat ca şi cum performanţa din vara americană nu însemna nimic în sine. Trebuia folosită ca mijloc pentru alte mize, pentru alte privilegii şi pentru declaraţii neinspirate ca aceasta: „Am reuşit cu ani buni în urmă să construim o echipă sportivă, astăzi vin la dumneavoastră şi vă cer să-mi daţi votul…”. Iată rostul gloriei sportive, să fie un instrument de manipulare în plus. Aşa ne lasă să credem Iordănescu: fotbalul nu e de ajuns. Meciurile „tricolorilor” sub comanda generalului n-au schimbat lumea aşa cum au schimbat-o opt ani de tăcere îndărătnică a senatorului Iordănescu pe băncile Legislativului.

E trist că Iordănescu nu-şi află un loc util în prezentul fotbalului nostru. Că regretă înfrîngerea la loteria de la 11 metri, nu faptul că şi-a scos victoriile pe taraba electorală, asta e şi mai trist. Poate la următoarea aniversare. Pînă atunci, fireşte, „La mulţi ani!”.