Soldatul din spatele stelelor

Moartea lui Vilanova o pune pe FC Barcelona în situația de a-și reconsidera viața și fotbalul.

Moartea altora are acest efect: ne pune în situația de a ne reconsidera propria viață. Pentru o vreme, tragem aer în piept mai adînc. […]

Moartea lui Vilanova o pune pe FC Barcelona în situația de a-și reconsidera viața și fotbalul.

Moartea altora are acest efect: ne pune în situația de a ne reconsidera propria viață. Pentru o vreme, tragem aer în piept mai adînc. Cînd este vorba de moartea celor tineri, efectul este și mai intens. Înțelepții n-au decît să caute în tragedii dovezile sensului sau lipsei de sens. Noi nu putem decît să constatăm cum numele și opera celor dispăruți devin, dintr-o dată, proeminente. Tito Vilanova nu avea profilul strălucitor pe care și-l atribuie tot ce trece prin dreptul soarelui Barcelona. Nu era genul care să iasă în față și, probabil, dacă n-ar fi dispărut brutal, la vîrsta de 45 de ani, nimeni nu i-ar fi adus omagii la scenă deschisă. Nu era genul care să instige la vanitate.

Era genul care să lucreze 30 de ani pentru același club de fotbal, fără să bată toba ori să dispere. Vilanova a fost împins la datorie în prim-plan cînd l-a înlocuit pe Guardiola pe banca Barcelonei, după patru ani în care i-a fost secund. Dacă Guardiola nu se asteniza cu capul pe lauri, Tito Vilanova ar fi trăit, antrenat și plecat din lume fără să scoată filosoful din Messi (“Ești etern, Tito!”) și poetul din Dani Alves (“Avem o misiune pe pămînt etc, etc”). Așa, moartea lui a atras atenția și a declanșat alergatul arheologic pe suprafețe, după mesaje și rosturi, obișnuit în astfel de situații.

La scara comunității blaugrana, dispariția lui Vilanova seamănă, dacă vreți, cu un protest, cu un gest extrem, ca gesturile ecologiștior care se leagă cu lanțuri de baleniere. Putem lega, în gînd, numele lui Vilanova de rezistența împotriva mercenariatului dominant în fotbal. La începuturile sale, vă mai amintiți?, Pep a fost și el un Tito, modest, bun soldat, surîzînd indescifrabil în spatele vedetelor din lot. Apoi a fost consumat de fenomen, stors de înțeles particular și transformat în star. Vilanova a antrenat Barcelona un sezon, atît cît i-a permis boala. Plecarea lui a coincis cu începutul derivei catalanilor. Nu vom ști niciodată dacă ar fi repetat traiectoria de faimă și fugă în străinătate a lui Guardiola.

Din biografia lui Vilanova, acum subliniată cu negru, unii s-au apucat să extragă diferite învățături. Alții au extras lecții din bătălia lui cu cancerul. Asta e indecența scotocitoare a morții. Asta e ceea ce noi, europenii, confundăm cu profunzimea și sensibilitatea și ceea ce pe japonezi îi dezgustă pînă la dispreț. În fine, după ce va trece valul de emoții, dispariția lui Vilanova ar trebui să lase semne pe țărmul frămîntat al Barcelonei. 

Cea care trebuie să-și reconsidere viața după această moarte este echipa catalană însăși. Vilanova, la fel ca Guardiola, depune mărturie despre un fotbal care nu avea staruri, nu era industrie, nu era doar entertainment. Antrenorii și jucătorii erau oameni, nu erau branduri, echipele erau echipe, nu vehicule spre glorie și profit.

La acel fotbal de la rădăcina fotbalului de astăzi trebuie să se întoarcă echipa catalană. Acolo trebuie să caute soluții. E adevărat că Vilanova nu găsești pe toate drumurile, dar sigur se mai află unul, doi, antrenînd copii, pe terenurile La Masia. Înainte de a aduce pe banca unde a stat și Tito o glumă proastă sau un pariu de marketing, șefii Barcei ar trebui să mediteze puțin. Dacă nu acum, la moartea unui om dintre ai lor, atunci cînd?

Acum pot să vadă. Un excavator odios a izbit orbește zidul și a dezvelit, sub vopseaua vedetismelor contemporane, desenul uman al altei civilizații. O civilizație aproape pierită, al cărei stingher urmaș era Vilanova. O civilizație a decenței, a loialității, a purității jocului, a libertății de a te lega, zeci de ani, de un club și a altor valori trimise la muzeu de secolul vitezei de ardere și de transfer.