Exhibiţioniştii

Copos l-a sunat pe Gigi după Milan – Manchester şi i-a zis: „Să ieşim pe bulevard, să ne bucurăm, să dansăm!”. Pînă la urmă, n-a ieşit decît ştirea pe bulevard, pentru că Becali şi-a „turnat” omologul la presă. Ca între […]

Copos l-a sunat pe Gigi după Milan – Manchester şi i-a zis: „Să ieşim pe bulevard, să ne bucurăm, să dansăm!”. Pînă la urmă, n-a ieşit decît ştirea pe bulevard, pentru că Becali şi-a „turnat” omologul la presă. Ca între tovarăşi.

Păcat! Ce manifestaţie ar fi ieşit! Ce bătute pe capotă, ce Oda bucuriei mărunte, ce claxoane de limuzine, ce bubuit de boxe! Aparent, cei doi se au ca şoarecele dogmatic cu motanul carismatic. Dar există un fir roşu de unire între Becali, Copos şi toţi ştabii contemporani: exhibiţionismul.

Îi leagă plăcerea de a da cu tifla, de a se bate cu pumnul în piept. Îi leagă tandreţea ticăloasă de a-i trata pe ceilalţi ca pe gură-cască. Să iasă deci pe bulevard, să-şi expună ideile pitice despre lume şi părerile lăbărţate despre sine. Să se lăfăie în fum amestecat de tămîie şi grătar, de creier ars şi metafore sfîrîite.

Să iasă, să se bucure. Bucuriile lor nu sînt simple şi curate, ci perverse, răutăcioase. Şi neapărat, la grămadă. „Şmecheri din toate ţările, uniţi-vă!”. De cîte ori putrezeşte ceva, competiţia, capitalismul, democraţia, hop şi ei, cu pomana pe platformă şi prohodul deşănţat, servit pe post de doctrină.

Să iasă fuguţa pe bulevard, să ne arate drumul, unul cu ranga de la Maybach, celălalt cu vela ruptă de la iaht. Să se aburce pe un muşuroi uman sau pe Muntele Athos, nu contează, vor face o impresie la fel de mişto. Să se ia de braţ şi să intre ţopăind în istorie, ca tusea şi junghiul într-un organism sănătos.