Rapidul, salvat la bucată

Culmea vitezei! Şefii din Giuleşti au avut nevoie de 5 luni, nu de 20 de ani, să-şi dea seama că n-au bani să ţină clubul.

„Toată lumea vrea să ştie cine preia Rapidul!”, consideră Nae Manea, noul preşedinte din Grant. […]

Culmea vitezei! Şefii din Giuleşti au avut nevoie de 5 luni, nu de 20 de ani, să-şi dea seama că n-au bani să ţină clubul.

„Toată lumea vrea să ştie cine preia Rapidul!”, consideră Nae Manea, noul preşedinte din Grant. El ştie. Dar nu zice. E secret. Restul reprezintă doar „tot felul de supoziţii”. Ca să nu murim de curiozitate, domnul Manea se îndură şi strecoară indicii edificatoare: „sînt nişte oameni de afaceri potenţi, serioşi, care vor să facă lucruri bune la Rapid”. Aha! Nici nu trebuie să spună mai mult. Clar, e vorba despre un grup de personaje de basm.
Din 10 decembrie, 2012, Rapid a intrat, oficial, în procedură de insolvenţă şi ieşirea din tunel încă nu se vede. Clubul are datorii de 34 de milioane de euro, iar planul de reorganizare cel isteţ, care prevede achitarea unei datorii de 200 de ori mai mici, încă nu a fost aprobat în instanţă. Pe 14 februarie a fost fixat un nou termen. Ce va decide judecătorul? Iată un secret pe care, incredibil, nu-l ştie nici Nae Manea. Oricît de serioşi şi bine intenţionaţi sînt afaceriştii despre care nu vorbeşte preşedintele Rapidului, un club cu datorii de 170.000 de euro e mai atractiv ca investiţie decît un club cu 34 de milioane de euro minus la buget.
Schimbarea de proprietar s-a făcut pe 8 iulie 2013. Pe 13 iulie a urmat „barajul” de tristă inspiraţie. În august, patronii Zamfir şi Cristescu au fost nevoiţi să se resemneze cu rolul de şefi de club în Liga a 2-a. Pentru Rapid, eşalonul secund nu înseamnă cine ştie ce dramă insurmontabilă. De-a lungul istoriei, echipa a trecut prin bune şi prin rele, şi-a făcut chiar un titlu de glorie din exilurile în „B”. De data asta, însă, nu mai suportă persecuţii din partea regimului politic, ci din partea mediului economic.

Investiţiile pe termen lung reprezintă, încă, un concept prea sofisticat pentru afaceriştii care orbitează în jurul stadioanelor. Pe ei îi atrage altceva. Notorietatea nu e singurul avantaj pe care-l oferă fotbalul ca afacere. Prin conturile unui club circulă nestingheriţi tot felul de bani. Se pare însă că vremurile devălmăşiei contabile au apus pe şest. Şi, dacă e să-l credem pe Nae Manea, „afaceriştii serioşi” au devenit brusc interesaţi de fotbal.
La Rapid, mai ales după retrogradare, nu se mai pot da „tunuri”. Nu se mai pot da nici puşti, nici baionete, nici măcar pistoale cu apă. Managementul lui George Copos a avut asupra Giuleştiului efectul meteoritului din Tunguska. A distrus orice formă de viitor pentru o bună perioadă de timp. Rapid ar avea nevoie de cîţiva ani să-şi revină financiar, apoi fotbalistic. Dar Zamfir şi Cristescu au ajuns la concluzia că şi cinci luni e prea mult. Nu mai fac faţă. Erau gata să suporte cheltuielile pentru un club de Liga 1 şi nu se ajung cu plata salariilor reduse, de Liga 2? Foarte curios! Or fi sărăcit peste noapte.

La începutul lui 2014, cei doi salvatori au anunţat că pun echipa pe tarabă. Mai bine acum, decît după 20 de ani, ca precedentul patron! Fără banii din drepturile TV, fără sponsori, cu buget de avarie… Se poate mai rău? Da, se poate, dă asigurări Cristescu: „Dacă nu vom reuşi să vindem, Rapidul nu va muri, însă vom recurge la vînzarea jucătorilor, ca să supravieţuim!”. Înduioşător! Dar cine „să supravieţuiască”? Echipa, patronii ei, negocierile, speranţele fanilor?

Dacă nu se vinde cu totul, Rapidul se va vinde bucată cu bucată, om cu om, mobilă cu mobilă, la talcioc, la mercato, la aluminiu, la fier vechi, la plastic, la sticle şi borcane, la maculatură, la mica înţelegere. Nu e o supoziţie. E un altfel de plan de reorganizare, al unor altfel de oameni de afaceri, ceva mai întreprinzători decît cei descrişi de secretosul domn Manea.