Prezidenţialele din fotbal

Mircea Sandu e dator cu o precizare: în martie, nu se organizează alegeri pentru şefia FRF, ci pentru postul de cel mai rapid „iepure”.

După o tentativă de a le devansa în ianuarie, alegerile pentru conducerea FRF au fost programate, […]

Mircea Sandu e dator cu o precizare: în martie, nu se organizează alegeri pentru şefia FRF, ci pentru postul de cel mai rapid „iepure”.

După o tentativă de a le devansa în ianuarie, alegerile pentru conducerea FRF au fost programate, pînă la urmă, în luna martie. Pe 5 martie. Urmează, aşadar, aproximativ două luni de campanie la vîrful fotbalului românesc. De data asta, s-au înscris neobişnuit de mulţi pretendenţi la succesiune. Patru candidaţi, plus Andone, aflat în faza de intenţie. Anghel Iordănescu, despre care se vorbea ca despre un posibil candidat, a fost calmat cu numirea ca director tehnic la „naţională”. E un lucru curios, pentru că postul e deja adjudecat, în teorie, de către Gică Popescu. Şi atunci de unde şi pînă unde îmbulzeala? Ce-i mîna pe ei în lupta cu sistemul?

Funcţia de preşedinte al FRF nu înseamnă nimic fără anturajul din Casa Fotbalului. Singurul care şi-a schiţat o echipă alături de care să guverneze este Gică Popescu. Ceilalţi candidaţi sînt singuri, în cîmp deschis, ca Don Quijote în faţa morilor de vînt. Ori nu-şi iau în serios propria candidatură, ori sînt convinşi că e nevoie de un singur om dotat cu viziuni măreţe ca să împrospăteze aerul la Casa Fotbalului. Vor găsi ei pe cine să pună în funcţiile-cheie, dacă va fi cazul.

Pozînd cu tapetul gol în spate, fără sprijinul unui grup coerent, contracandidaţii lui Gică Popescu etalează platforme, scrisori, glumiţe şi atît. Electoratul căruia i se adresează candidaţii la şefia FRF nu este format din Mircea Sandu sau din omul de pe stradă. Electoratul ăsta cuprinde doar cetăţenii cu drept de vot din AJF-uri, din Liga 1 şi din ligile inferioare, oameni deja cuprinşi în structuri. Lor trebuie să li se promită marea cu sarea, zahărul şi uleiul. Ei trebuie convinşi să revoluţioneze fotbalul ori să-l conserve în starea actuală. În 23 de ani, acest electorat a lucrat cu spor la consolidarea instituţiei Mircea Sandu. Trebuie să fii naiv sau extrem de optimist să crezi că tocmai ei vor pune umărul să dărîme sistemul din temelii.

Unul dintre concurenţii la prezidenţialele fotbalistice reclama că Gică Popescu este „susţinut în teritoriu prin ameninţări şi intervenţii brutale asupra conducătorilor de cluburi”. Ei, da, asta ar fi palpitant de demonstrat. De parcă şefii şi şefuleţii de filiale nu-şi cunosc interesul decît dacă sînt presaţi cu telefoane de la centru!

Masa de manevră modelată îndelung de Mircea Sandu reprezintă adevărata moştenire pe care acesta o lasă succesorului Popescu. Cei 294 de Mircea Sandu răspîndiţi prin ţară vor dura în funcţii şi după predarea ştafetei de la conducerea FRF. Aşa cum se prezintă lucrurile acum, e imposibil ca schimbarea, schimbarea adevărată, în fotbalul românesc să înceapă de la vîrf. Pentru că se împotmoleşte în inerţia electoratului de judeţ. De la bază trebuie să pornească suflul nou, noua mentalitate, noua atitudine. Întîi se schimbă poporul, om cu om, apoi se schimbă şi aleşii lui. Niciodată invers.

Cei care candidează acum împotriva lui Popescu au ales scurtătura. Poate vor un plus de vizibilitate, poate vor să asigure viitorul copiilor arbitri. În orice caz, orice motive ar avea, n-au ales drumul bun. Îi fac un mare serviciu şi lui Mircea Sandu, şi urmaşului său desemnat. Contribuie la întreţinerea aparenţelor democratice. Iată concurenţa, iată cîte opţiuni, iată că n-a fost unanimitate cu aplauze prelungite!

Alegerile la FRF s-au efectuat deja. Ceea ce vom vedea pe 5 martie şi în campania cu găletuşe în nisipul mediatic reprezintă doar un joc de scenă, cu mulţi figuranţi. Nu sînt alegeri pentru şefia Federaţiei, ci pentru postul de cel mai rapid „iepure”.
Gică Popescu trebuia lăsat să candideze singur. E privilegiul lui, pe linie dinastică.