Atuul Stelei

La Basel, poziţia de outsideri le prinde mai bine roş-albaştrilor decît titlul de „cea mai bună echipă din România”

Şansele Stelei, cîte-au mai rămas, se joacă în meciul de la Basel. Echipa lui Reghecampf chiar are dreptul să spere la […]

La Basel, poziţia de outsideri le prinde mai bine roş-albaştrilor decît titlul de „cea mai bună echipă din România”

Şansele Stelei, cîte-au mai rămas, se joacă în meciul de la Basel. Echipa lui Reghecampf chiar are dreptul să spere la victorie. Nu neapărat pentru că de data asta rivalii sînt din aceeaşi specie. Că nu e vorba de nemţi, de englezi sau de alte ramuri industriale cu tradiţie în fotbal. Nu neapărat pentru că antrenorul roş-albaştrilor a scos din mînecă nişte aşi accidentaţi, nu!

Motivul de speranţă vine tocmai de la scorurile exasperante cu Schalke şi Chelsea şi de la locul patru în Grupa E. Spre deosebire de începutul toamnei, cînd Steaua cîştiga grupa la pas, acum îşi poate evalua mai realist propria condiţie pe harta UCL. La plecarea spre Elveţia, Reghecampf a lansat o părere: „Sîntem cea mai bună echipă din România!”. Pînă la sosire, trebuia să-şi scoată această propoziţie din registru, să uite de ea. E irelevantă. Important e ca Steaua să fie cea mai bună echipă pe gazonul din St.Jakob Park.

Poziţia de outsider, cea în care se află acum Bourceanu şi colegii săi, are avantajele ei pentru moralul colectiv. E aproape la fel de eficientă ca filmul motivaţional, cu atletul care se străduia să treacă linia de sosire într-un picior. FC Basel n-are gene de cyborg, nu debordează de idei şi entuziasm. Domină un campionat nespectaculos, cu excepţia infrastructurii şi a capacităţii de absorbţie a talentelor imigrante. „Bine, că trebuie să cîştigăm şi cu Schalke, să păstrăm şanse!”, a observat Reghecampf. Bine. În caz că n-are la îndemînă vreun blockbuster lacrimogen 3D, cu un alergător care-şi dă dramatic şi sistematic cu stîngu-n dreptul, antrenorul Stelei ar trebui să se pună pe treabă. Toată energia pe care a cheltuit-o răspunzînd fiecărei critici, fiecărui murmur dezaprobator venit dinspre lumea fotbalului nostru merită o cauză mai lucrativă.

Steaua nu este, deocamdată, o victimă neînţeleasă de fostele ei glorii, de fanii exigenţi sau de adversarii răutăcioşi. Tactica de la ultimele jocuri poate părea „bramburită”, banca de rezerve nu e una de vis, primul „11” suportă numeroase îmbunătăţiri. Dar Steaua nu s-a dus la Basel ca să-şi caute scuze. S-a dus să-şi caute suflul, pierdut după upercuturile încasate de la Schalke 04 şi Chelsea.

S-a dus să arate că joacă şi altfel decît şters şi dezarticulat, cum a făcut-o în meciul de acasă cu elveţienii. În retur, echipa lui Reghecampf are nevoie de o altă abordare. Are nevoie de modestie, de modestie, de modestie. Şi mai ales de ceea ce a pierdut pe drum. De suflet. Adică, în definiţia „omului fără însuşiri”, de „acel ceva care se tîrăşte şi se ascunde cînd încep calculele”.