Arta războiului cu publicul

Şeful Ligii a explicat de ce nu intră el în „silenzio stampa”: din cauza lui Nixon.

Intrarea Stelei în „silenzio stampa” i-a prilejuit preşedintelui LPF un mic discurs despre a patra putere în stat. A brodat cu delicii pe marginea […]

Şeful Ligii a explicat de ce nu intră el în „silenzio stampa”: din cauza lui Nixon.

Intrarea Stelei în „silenzio stampa” i-a prilejuit preşedintelui LPF un mic discurs despre a patra putere în stat. A brodat cu delicii pe marginea uneia dintre maximele lui favorite: „Nimeni n-a cîştigat vreodată un război cu presa!”. Expresia asta, „război cu presa”, reprezintă un nonsens, mai ales în zilele noastre. Cum să te baţi cu site-urile de ştiri, cu blogurile, cu televiziunea pe mobil etc, etc? Acum, cînd toată lumea se grăbeşte să comunice pe toate mediile noi, prin toate mijloacele, să trimită şi să primească mesaje, „silenzio stampa” nu reprezintă neapărat o „tîmpenie”, cum zice Dragomir. Adică nu-l poţi eticheta pe struţ drept „tîmpit” pentru că bagă capul în nisip. „Silenzio stampa” reprezintă o imposibilitate. Refuzul de a transmite informaţii reprezintă o informaţie în sine. Supusă interpretărilor. Poate cei de la Steaua nu mai au nimic de spus. Şi-au terminat vorbele.

„Cu presa nu a cîştigat nici Nixon şi cîştigă cineva aici?”, a exclamat şeful Ligii. Ei, dacă nici la argumentul ăsta tare nu se deblochează centrul vorbirii la Steaua, atunci nu mai e nimic de făcut.  Nixon, ajuns un fel de mascotă a discursurilor despre libertatea de exprimare, n-a pornit un război cu presa. N-a intrat în „silenzio stampa”. A pornit un război cu legea şi cu instituţiile statului. Dragomir dramatizează un pic, pentru a spori efectul. „Nu e bine să pui botniţă presei!”, meditează apoi oficialul Ligii, fără a intra în detalii tehnice.

Să fim bine înţeleşi: vorbim despre fotbalul românesc, nu despre Casa Albă sau Kremlin. Cum anume ar putea un club de fotbal „să pună botniţă presei”? Cum ar putea Steaua să reinstituie cenzura în mass-media? Cel mult, poate întoarce spatele, dar nu presei, cum îşi imaginează, nu. Restul derapajelor – „vînarea” jurnaliştilor incomozi pentru club – nu reprezintă un succes al PR-ului Stelei. Ci o cedare din partea unor instituţii de presă. „În general, mass-media cîştigă toate războaiele, nu luptele, războaiele!”. De unde teroarea sacră pe care presa i-o inspiră lui
Dumitru Dragomir? Din conştiinţa faptului că nimeni nu mai deţine controlul absolut asupra informaţiei. Cînd nu mai ai controlul, orice se poate întîmpla. Orice se poate afla. Chiar şi ceea ce nu-ţi convine. Dacă există o luptă, asta este: lupta pentru a recîştiga acest control sau măcar iluzia lui. Oficialii Stelei vor ca toate informaţiile despre club să fie verificate şi aprobate de ei. Ziar unic, televiziune unică, program zilnic de două ore – două reprize şi pauză.

Şeful Ligii s-a adaptat la mass-media, cu tot ce înseamnă ea, inclusiv criticile. Oficialii Stelei – nu. Şeful Ligii a venit în întîmpinarea presei, şi-a construit un personaj, a fraternizat cu „duşmanul de clasă”. Şi-a asigurat expunerea mediatică şi, derivînd din ea, notorietatea. Joacă mici scenete cînd apare la tribunal, unele lacrimogene, altele furioase, altele comice, lansează periodic panseuri plastic formulate. A învăţat să exploateze în folosul personal mijloacele de comunicare în masă.

Pe cînd oficialii Stelei par convinşi că ei sînt exploataţi de mass-media. Că fotbalul e sportul-rege datorită lor. Că lumea e interesată de Steaua pentru că ei lucrează acolo. Altfel interesul mulţimilor ar vira, ca floarea-soarelui, după Chiajna, Oţelul sau Urziceni. Cred că, dacă n-ar fi televiziuni, posturi de radio, ziare, site-uri, suporterii tot ar da năvală pe stadion, la ora meciului. Exact aşa s-ar întîmpla. Publicul îi va urma. Meciul cu Viitorul, cu cîteva mii de spectatori în tribune, a fost doar un accident. Vremea mohorîtă. Nici dacă juca Nixon, nici dacă „Washington Post” marca în proprie poartă, tot nu veneau mai mulţi plătitori de bilete.