Marica are încredere în jurnalişti

Deşi are o părere foarte proastă despre presă, atacantul apelează tot la ea, ca să-şi protejeze imaginea

După ce a fost dus în cătuşe la secţia de poliţie, la sfîrşitul lui mai, Tamaş a ales să-şi exprime părerea despre situaţia […]

Deşi are o părere foarte proastă despre presă, atacantul apelează tot la ea, ca să-şi protejeze imaginea

După ce a fost dus în cătuşe la secţia de poliţie, la sfîrşitul lui mai, Tamaş a ales să-şi exprime părerea despre situaţia lui doar prin intermediul avocaţilor. E o strategie. La vremea respectivă, selecţionerul a făcut următorul comentariu: „În Anglia, probabil nu se băga în seamă atît de mult, însă la noi se va discuta zile în şir. (…) El e un băiat admirabil, loial echipei naţionale”. „Băiatul admirabil” era cercetat pentru devastarea unei scări de bloc.

După ce fotoreporterii angajaţi ai unui site l-au reclamat la poliţie pentru lovire şi furt, Marica a decis să-şi exprime părerea într-o conferinţă de presă. Nu e nici primul, nici ultimul om de fotbal care consideră că poate rezolva un conflict cu jurnaliştii folosindu-se de alţi jurnalişti. Reghecampf a procedat la fel, după ce a încercat să aplice o directă unor reporteri. Soluţia cu ridicarea acreditărilor pare chiar elegantă, pe lîngă renegările şi nuanţările la rece din conferinţele de presă.

În cazul lui Marica, este vorba despre o anchetă în curs. Atacantul a ales să pledeze cauza la tribunalul din piaţa publică, înainte de a aştepta concluziile anchetei. În varianta lui, fireşte, el este pe post de victimă. Precizează că nu e „bătăuş”, „Nu am bătut pe nimeni în viaţa mea!”, ştire verificabilă din maximum trei surse. Şi nu e nici „hoţ”, cel puţin în înţelesul pe care-l dă el hoţiei: „I-am luat camera, dar nu în intenţia de a o fura, urma să le-o dau înapoi!”. N-a avut intenţia decît să pună mîna cu de-a sila pe un bun aflat în proprietate privată. Poţi să-l acuzi de ceva?

Tot acest „refutatio” al lui Marica, lunga vorbire din conferinţa de presă, constă în critici la adresa presei din România. Dacă această presă n-ar fi existat, Marica şi-ar fi spus părerea sub semnătură, doar la secţia de poliţie. Mesajul lui ar fi circulat într-un cadru restrîns, format din poliţistul care i-a luat declaraţie. Argumente de tipul „Nu sînt lăsat să-mi trăiesc viaţa” ar fi picat din start. Acolo mersul pe stradă şi viaţa privată nu se confundă, ca în universul ermetic al lui Marica. La Poliţie se discută pe bază de probe şi martori, nu de sentimente, „Mă simt hărţuit”, „Sînt stupefiat” etc.

Strategia lui Marica, de a face conferinţe de presă ca să le dea indicaţii jurnaliştilor cum să-şi facă meseria, este răsturnată de elefantul din cameră. Dacă a ales acest mod de a-şi comunica părerile, înseamnă că, de fapt, are încredere în presă. Are încredere mai mare chiar decît în justiţie, pe care se laudă că o lasă Ţsă-şi facă datoria”. Dacă Marica scria în jurnalul lui, pe blogul lui, în reţelele de socializare sau pe pereţi că se simte nedreptăţit în ţara lui, am fi concluzionat: „Da, omul ăsta chiar crede ce spune!”. Chiar crede că faptele şi vorbele lui sînt deformate şi prost interpretate de presa din România. De aceea se fereşte să lanseze mesaje prin intermediul mass-media şi alege alte căi de comunicare.

Dar nu, Marica şi-a pledat cauza în faţa jurnaliştilor, a celor care „nu-l lasă să-şi trăiască viaţa”, pe el, persoană publică, jucător la „naţionala” de fotbal. A profitat de principiile de bază ale jurnalismului, cele care impun prezentarea părerilor tututor părţilor implicate într-un caz. A considerat că presa din România este de bună-credinţă şi nu va publica/difuza doar poziţia fotoreporterilor care l-au reclamat sau declaraţia poliţistului care a înregistrat reclamaţia. Va publica/difuza şi părerile lui, gogonate sau nu.

Marica n-are decît să critice presa, să-i facă agenda, s-o insulte, s-o bată, să se plîngă, precum selecţionerul, că ziarele din România nu sînt ziarele din Anglia. S-a contrazis singur. Şi-a dat cu stîngu-n dreptul. E de-ajuns.