Grosolani, dar spontani

Mircea Sandu şi-a dorit mai mult să apară într-o lumină favorabilă decît să respecte doliul unei familii

Anunţul FRF, cum că oferă bilete la meci familiei băieţelului ucis de cîini, era îndeajuns de şocant în stupiditatea lui încît să mai […]

Mircea Sandu şi-a dorit mai mult să apară într-o lumină favorabilă decît să respecte doliul unei familii

Anunţul FRF, cum că oferă bilete la meci familiei băieţelului ucis de cîini, era îndeajuns de şocant în stupiditatea lui încît să mai suporte vreun adaos. Dar, în nota regulamentară a instituţiei conduse de Mircea Sandu, suplimentul de tupeu a venit, sub forma unui bileţel, intitulat: „Am vrut să aduc mîngîiere”. Adică, după ce s-a amestecat doar ca să se amestece, preşedintele Federaţiei se mai amestecă un pic şi îşi ia figura clasică, a impostorului neînţeles.

Spune că n-a vrut să jignească şi îşi cere scuze. Just. Scrisorica trebuia să se oprească aici. Restul explicaţiilor strică tot efectul oarecum decent al primelor rînduri. E greu să pozezi în ceea ce nu eşti: un funcţionar onest, perfect adaptat la normele şi la valorile unei societăţi civilizate. După ce ai fost prezent în viaţa comunităţii doar cît s-o iei la mişto, ca lider de stat în stat, s-o manipulezi ori s-o înfurii, e greu să ai atitudinile, exprimările, tonul potrivite. Nu avem destule dovezi să ne lămurim dacă FRF face eforturi în acest sens, dacă exersează compasiunea pentru ca într-o bună zi s-o şi practice.
Pe moment, judecînd după fapte şi comunicări în spaţiul public, Mircea Sandu, omul-federaţie, a comis un derapaj cît Casa Fotbalului de mare. Şi, în loc să-şi ceară scuze şi să tacă, găseşte de cuviinţă să-i acuze pe cei care l-au criticat. Gata cu sensibilitatea! Atacul e cea mai bună apărare, chiar şi cînd te aperi de propria grosolănie. Mircea Sandu îi numeşte pe criticii săi „minţi bolnave” şi precizează că mitocănia cu biletele la meci „a fost un gest spontan”. Fireşte că a fost spontan, nechibzuit, se vede de la o poştă că n-are în spate uzul raţiunii, ca să nu mai vorbim de bunul-simţ minimal. Spontaneitatea nu e o calitate aici şi nici reprezintă vreo garanţie a sincerităţii. În ceea ce priveşte comunicarea publică, nimic nu are voie să fie spontan, prin definiţie. Nici oftaturile, nici cratima. Gafele sînt spontane. Prostia e spontană. Discuţiile din CEx sau de la şpriţ sînt spontane. Comunicatele scrise sau vorbite nu sînt, pe nici o planetă, spontane. Şi apoi, să foloseşti verbul „a înfiera”, din vocabularul notoriu al propagandei comuniste, într-un comunicat din 2013 reprezintă o mică performanţă de memorie subiectivă. Nu e o gafă, ci un reflex, un semn al ataşamentului faţă de un anumit tip de discurs şi de organizare, care excludea şi dialogul, şi opoziţia.

„Că a fost sau nu inspirat, asta e o cu totul altă chestiune”, menţionează bileţelul semnat de şeful FRF. Cu totul altă chestiune, adică exact chestiunea cea mai importantă. Interesul lui Mircea Sandu se reduce strict la poză. Cînd a oferit biletele, şi-a dorit mai mult să apară într-o lumină bună şi populistă decît să ţină cont de destinatar sau de context. N-a vrut „să lase impresia de lipsă de sensibilitate”, a vrut să consacre această impresie, jignindu-i apoi ca la piaţă (sau ca la televizor, dacă doriţi) pe cei care l-au criticat, pe el şi Federaţia. Nu uită să se şi laude că „a construit destule la viaţa sa” şi „nu a făcut niciodată caz de acţiunile umanitare pe care le-a întreprins”. Pe lîngă sensibilitatea peste medie, mai este şi modest. Cîte calităţi! Nu-i lipseşte decît simţul ridicolului.