Scorurile resemnării

Deşi nu se află la primul abuz, nici la primul haos, FRF şi LPF au strîns la un loc 40 de ani de domnie fără opoziţie

Dumitru Dragomir deţine funcţia de preşedinte al LPF din 1996. Mircea Sandu a fost […]

Deşi nu se află la primul abuz, nici la primul haos, FRF şi LPF au strîns la un loc 40 de ani de domnie fără opoziţie

Dumitru Dragomir deţine funcţia de preşedinte al LPF din 1996. Mircea Sandu a fost ales în fruntea Federaţiei în august 1990. A fost nevoie de o cantitate apreciabilă de mandate, realegeri şi voturi democratice, pînă s-au prins şefii de cluburi că haosul din fotbalul românesc vine de la vîrf.

După ce Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne a anulat „barajul” de menţinere în Liga 1, vocile rebelilor circumstanţiali s-au făcut imediat auzite. De la oficialii Stelei pînă la CSMS Iaşi, protestele vizează tranşant Comitetul Executiv, liderii FRF şi LPF. Totuşi, în afară de noul patronat al Rapidului, care n-a apucat să ridice mîna în plenul Adunării Generale, toţi conducătorii de echipe poartă răspunderea pentru aberaţiile oblăduite de Sandu şi Dragomir.

La alegerile din noiembrie 2009, şeful LPF a fost reales cu 16 voturi din 18 de către reprezentanţii cluburilor din  iga 1. Nici un vot împotrivă. Dragomir a fost singurul candidat în cursă, la fel ca şi în 2005. Ar fi fost reconfirmat în funcţie şi cu un singur vot şi 17 abţineri. Cu mulţi, mulţi ani în urmă, la alegerile din 2000, Gino Iorgulescu a candidat şi el la şefia LPF. A obţinut 5 voturi descurajante din 16. După 17 ani de condus LPF, Dragomir vrea să candideze şi în 2014. Cum îi convinge pe nehotărîţi? „Dacă ies din nou preşedinte, nu schimb nimic. Schimbările au adus România în pragul falimentului!”.

Mircea Sandu este mai longeviv la şefia Federaţiei. Din august 1990, a fost reales de cinci ori. Singura dată cînd a avut emoţii şi un contracandidat notabil s-a întîmplat în 2005. Gică Popescu a obţinut 102 voturi, Sandu – 187. În ianuarie 2010, şeful FRF a strîns mult mai liniştit 192 de voturi, iar concurentul Constantin Iacov – 67. Toate aceste scoruri resemnat de categorice ne reamintesc o stare simplă de fapt. Şefii de la FRF şi LPF au lăsaţi să gestioneze fotbalul după bunul lor plac de către o sumă de persoane cu putere de decizie. O dată la patru ani, şefii de cluburi au un cuvînt de spus în privinţa organizării fotbalului românesc. Au un vot de dat. O dată ce au votat „pentru” Sandu şi Dragomir, degeaba mai vociferează retoric acum. Nici un vot împotriva şefului LPF! Nici un contracandidat, măcar de formă, la alegerile LPF! 23 de ani de conducere pentru Mircea Sandu şi abia acum unii descoperă nemulţumiţi că „se încalcă regulamentele”.

Aceste decenii fără opoziţie nu reprezintă un semn de sănătate a sistemului federal. După cum cazul Rapid – Chiajna nu reprezintă singurul delir al regimului Sandu şi Dragomir. Au existat multe abuzuri, multe interpretări piezişe ale regulilor, atît de multe, încît alegătorii din Adunarea Generală au trecut de la uluire la fascinaţie. S-ar spune că îi convinge, în primul rînd, abilitatea federalilor de a jongla cu regulamentele, astfel încît ele să nu deranjeze pe nimeni. Sau, mă rog, aproape pe nimeni. Cazurile Craiovei şi Timişoarei se înscriu, de fapt, în ordinea socotelilor de ordin personal, nu instituţional ale preşedintelui FRF.

Acum indignaţii din fruntea cluburilor condamnă haosul şi cer demisii. Vorbe. La momentul faptelor, în 2014, vor vota aşa cum le dictează conştiinţa mai mult sau mai puţin vinovată. De aceea va mai dura pînă să apară o şansă de schimbare reală la vîrful fotbalului nostru, o schimbare din aceea care să aducă regimul Sandu şi Dragomir în pragul falimentului. Fatalitate? Nu, doar laşitate direct interesată.