Un soldăţel pentru Rapid

Echipa din Giuleşti poate lua lecţii de renaştere de la Fiorentina.

Încă nu ştim cîte echipe vor evolua sezonul viitor în Liga 1. Adunarea Generală de ieri a parafat ceaţa. Mai sînt răspunsuri de venit de la TAS, de la […]

Echipa din Giuleşti poate lua lecţii de renaştere de la Fiorentina.

Încă nu ştim cîte echipe vor evolua sezonul viitor în Liga 1. Adunarea Generală de ieri a parafat ceaţa. Mai sînt răspunsuri de venit de la TAS, de la Comisia de Apel. Ştim însă care e situaţia Rapidului. După meciul cu Ceahlăul, cîştigat cu 2-0, urmează Liga a 2-a. „Sau poate în altă ligă!”, a comentat Marian Rada. „Poate a fost ultimul joc pentru mulţi dintre jucători. Pentru că mulţi vor avea oferte şi vor pleca acolo unde vor fi bine plătiţi!”.

Aşa se scrie istoria la toate echipele care trec prin astfel de situaţii: retrogradarea seamănă foarte bine cu destrămarea. Pancu s-a retras înlăcrimat şi dezamăgit că stadionul din Giuleşti nu s-a umplut la ultimul lui meci. Vor urma şi alte plecări, cum profeţea Rada. Aşa s-a întîmplat la Universitatea, la Timişoara. Nu din trădare sau lipsă de devotament. Să nu punem problema în termeni atît de dramatici. Fotbaliştii au cariere scurte şi anii pierduţi în diviziile secunde sînt ani pierduţi.

Aşa s-a întîmplat şi la case mai mari. După ce a intrat în faliment, în 2002, Fiorentina şi-a pierdut toţi jucătorii. Mai puţin unul, Angelo Di Livio pe numele lui. Mijlocaşul poreclit „Soldatino” avea 36 de ani, vîrsta lui Pancu, la vremea cînd a decis să coboare o dată cu echipa în Serie C2. A apărut chiar şi într-un film despre Fiorentina, „Echipa inimii mele”, distribuit în propriul său rol.  Stilul lui era să mărşăluiască de la o poartă la alta. Nimic fabulos, nimic sclipitor. Un soldăţel. Un Bănel cu ceva mai multă experienţă în raniţă: cîştigase Liga Campionilor în 1996, cu Juventus, jucase la turnee finale cu „naţionala” Italiei.

Cu datorii de peste 50 de milioane de euro, Fiorentina a trebuit să-şi schimbe denumirea şi forma de organizare. A trecut din patrimoniul familiei Cecchi Gori în proprietatea afaceristului Diego Della Vale. În 2004, profitînd şi de unele reorganizări din fotbalul italian, echipa s-a întors în Serie A. Di Livio a mai jucat acolo încă un sezon. În 2005, nu i-a fost reînnoit contractul şi s-a retras, la 39 de ani. A devenit antrenor, comentator de fotbal etc. Abia tîrziu după retragere, un fost coleg de la „squadra azzurra” a dezvăluit, cu admiraţie, că Di Livio are talentele lui: „merge pe apă” şi „ridică echipele din morţi”.

În 2006, a reînceput distracţia: Fiorentina lui Della Vale a fost implicată în scandalul acela care, în opinia unor inculpaţi de pe la noi, a făcut un bine nemaipomenit fotbalului italian. Echipele îşi schimbă des proprietarii, au parte de perioade bune, slabe sau dezastruoase. Fotbaliştii se mută de la o echipă la alta, cu Legea Bosman în buzunarul de la piept.

Fanii, ultimii idealişti ai fotbalului, apreciază loialitatea. Nu e obligatoriu ca Di Livio să fi rămas la Fiorentina din motive măreţe. E doar o ipoteză. Primise şi el oferte, una de la AS Roma. Fapt e că n-a lăcrimat, nu s-a declarat „distrus psihic” din cauza retrogradării. A acceptat salariul de liga a IV-a italiană şi banderola de căpitan. După „Renaşterea florentină”, comenta BBC, galeria l-a ridicat în rang pe Di Livio şi l-a făcut, din soldat, „îngerul păzitor” al clubului.

Orice echipă are aşa ceva. Chiar şi Rapid.