Nu visează nimeni să fie neamţ

Bayern şi Borussia au lăsat Europa mută. De admiraţie, de invidie?

Finala germană a Ligii lasă în urmă bucuria întîlnirii cu un lucru bine gîndit şi bine făcut. Orice ar meşteri oamenii ăia, orice ar ieşi din minţile şi din […]

Bayern şi Borussia au lăsat Europa mută. De admiraţie, de invidie?

Finala germană a Ligii lasă în urmă bucuria întîlnirii cu un lucru bine gîndit şi bine făcut. Orice ar meşteri oamenii ăia, orice ar ieşi din minţile şi din mîinile lor, rezultatul nu-ţi dezamăgeşte aşteptările. Într-o lume care-şi sabotează zilnic reperele, publicul – de fotbal sau nu – are nevoie şi de altfel de certitudini, cum e fotbalul din Bundesliga.

Pe Wembley s-a disputat o finală frumoasă, nu melodramatică, dar frumoasă. Totuşi a entuziasmat prea puţin, dacă e să dăm turul paginilor de sport din Europa. „Il Giro”, transferul lui Neymar la Barca, bătăile între suporterii nemţi, Cupa Italiei, cursa de F1 de la Monaco, toate astea au furat prim-planul cuvenit duelului german de pe Wembley.

Tăcerea asta înciudată are motivaţiile ei. Fotbalul nemţesc nu e popular, Bayern nu va fi niciodată la fel de iubită ca Manchester, Borussia nici nu poate visa la adoraţia pe care o suscită Barcelona. Pentru simplul fapt că de jucătorii din Bundesliga nu se lipeşte neam eticheta de „extratereştri”, „galatici” etc. Nu sînt personaje de mit. Cu toate astea, marele public nu se poate identifica deloc cu ei. Nu sînt ataşanţi. Puştii nu visează să devină Schweisteiger sau Lahm.

Nemţii, prin naştere sau prin formaţie, sînt oameni la fel ca toţi ceilalţi şi asta face aproape de nesuportat imaginea isprăvilor lor, mai ales în fotbal, sportul-rege, şi mai ales în templul remodelat Wembley. Dacă învingea Borussia, n-ar fi strigat nimeni că e „minune”, „miracol” sau că Jurgen Klopp e un geniu de teapa lui Mourinho. Astfel de motivaţii nu rimează cu nemţii. Victoria Borussiei ar fi fost un fapt pămîntean sută la sută, prozaic, deci neinteresant. Nu s-ar fi potrivit nici măcar un titlu cu „noroc” în el. După cum Robben nu e înger şi demon pentru Bayern. E un jucător valoros, care uneori greşeşte.

După semifinale, modelul nemţesc în fotbal, care desemnează, de fapt, un mod de gestionare a omenescului, a fost, din nou, sesizat, analizat şi lăudat. Marele defect al acestui model este că nu ar funcţiona nicăieri în altă parte decît în Germania. Frustrant! Frustrant pentru exuberantele campionate latine, pentru cosmopolita Premier League, pentru şcoala engleză care nu mai produce perle de mulţi ani. Pentru campionatul Franţei care produce perle coloniale, dar nu le poate păstra. Prin urmare, n-a mai produs un trofeu Champions League de 20 de ani.

Declarativ, toată suflarea fotbalistică a continentului ar trebui să ia exemplul lui Bayern sau al Borussiei, în materie de organizare. Practic, nimeni nu se încumetă să-i imite măcar pe nemţi. Este mai uşor să-i încadrezi în două-trei stereotipuri aspre. Şi să pui reuşitele lor pe seama faptului că sînt foarte buni executanţi. Prin asta înţelegîndu-se, ce altceva?, că au minţi limitate, nu minţi creative, rafinate.

E o deducţie falsă şi nedreaptă cu realitatea. Finala de pe Wembley, cu ritmul ei impecabil, fără tărăgănări premeditate, fără strategii stupide, de tipul terenurilor stropite sau pîrjolite, n-a reprezentat doar opera unor buni executanţi. Nu numai că e greu să joci ca nemţii, e greu să ajungi să ratezi ca nemţii, cu o precizie îndelung exersată.

Dacă n-a avut mare loc în paginile de sport din pricina „Il Giro” şi Grand Prix de Monaco, finala de pe Wembley merita spaţiu de analiză la paginile de cultură. Dar adevărul-adevărat e că nu-i îndrăgeşte nimeni pe nemţi, e un fapt, la fel ca Platini căscînd lîngă cancelarul Merkel. Şi totuşi, în lumea de azi, e reconfortant să te poţi baza pe dispozitivele tehnico-tactice „made in Bundesliga”. E o certitudine plăcută: fotbalul e un joc pe care nemţii nu numai că-l cîştigă întotdeauna, acum, din ceea ce s-a văzut pe Wembley, îl şi joacă.