Duckadam, după 27 de ani

Lupta pentru viaţă a Eroului de la Sevilla rescrie în termeni umani povestea unei mari victorii sportive

Pumnul de pastile pe care-l ia zilnic Helmuth Duckadam te duce, în primul rînd, cu gîndul la cît de mult uzează organismul sportul […]

Lupta pentru viaţă a Eroului de la Sevilla rescrie în termeni umani povestea unei mari victorii sportive

Pumnul de pastile pe care-l ia zilnic Helmuth Duckadam te duce, în primul rînd, cu gîndul la cît de mult uzează organismul sportul de performanţă. E un fapt. Mulţi dintre marii campioni suferă prematur de boli ale bătrîneţii: reumatisme, articulaţii măcinate, vertebre dureroase, inimi obosite şi artere suprasolicitate, în cazul „Eroului de la Sevilla”.

În interviul din Gazeta, Duckadam vorbeşte, de pe patul de spital, despre cum îşi priveşte boala un mare sportiv. Pentru cineva antrenat să reziste la presiuni infernale, să dea curaj şi să cheme la luptă, neputinţa fizică impusă de afecţiunea cardiacă e năucitoare. „E foarte greu, mai ales că sînt lucruri pe care nu le pot repara singur!”, spune fostul portar al Stelei. Acesta este un al doilea gînd, contrariant şi pentru noi, dornici să ne imaginăm supereroi confecţionaţi dintr-o materie infinit regenerabilă. De la cineva de statura lui Duckadam, la propriu şi la figurat, te aştepţi să se coasă singur, în focul luptei, fără să ceară aţă chirurgicală.

Acum trebuie să ne imaginăm altceva. Un om pe un pat de spital, aşteptînd, ca oricare dintre noi, să fie reparat de medici sau de alţi manageri ai fragilităţii omeneşti. Duckadam are 54 de ani. Nu e o vîrstă la care să stai internat cu lunile. Are anevrism arterial, din pricina căruia era să-şi piardă braţul drept, şi extrasistole. Adică inima lui bate neregulat. E ca şi cum ar auzi, tot timpul, un ceas bătînd foarte tare. E un sunet fost familiar, acum terorizant, după care trebuie să-şi ritmeze viaţa.

Nu s-a îmbolnăvit brusc. Imediat după finala de la Sevilla au început problemele. De 27 de ani, Duckadam a trăit cu un ceas poruncitor înăuntrul lui. „E foarte greu! E foarte deprimant!”. Orgoliul de portar de Cartea Recordurilor e lovit din plin. După ce ai făcut aproape imposibilul, e greu să accepţi starea aproape ireală de pacient neputincios.

Marea provocare pentru Duckadam a fost să se acomodeze acestei situaţii-limită, care contrazice tot ceea ce a însemnat el pe teren, pentru Steaua, pentru fotbal, pentru public. „Nu mi-e ruşine să spun, am stat de vorbă şi cu un psiholog!”. Şi aici e rost pentru al treilea gînd, care ne îndeamnă să reconsiderăm miracolul de la Sevilla. Dacă un material atît de perisabil a produs o izbîndă care a inspirat şi a motivat generaţii de fotbalişti şi de microbişti, atunci trebuie să mai fie şi altceva la mijloc. O esenţă, o tărie aparte, pe care o deţin cei mari, o trăsătură a spiritului care l-a săltat pe Duckadam dincolo de pragul renunţării, în lupta cu boala.

Urmează al patrulea gînd, cel mai important dintre toate. „Dacă nu era fetiţa mea, n-aş mai fi luptat!”, i-a mărturisit fostul campion al Europei colegului meu Cătălin Gheorghiu. Ca să iasă la suprafaţă, Duckadam nu s-a agăţat de trofeul de la Sevilla, de onoruri şi decoraţii, de fotbal, de faptul că Steaua sărbătoreşte al 24-lea titlu, de statutul său de legendă. S-a sprijinit pe familie. A revenit în luptă pe umerii unui copil.

Această mărturisire a unui campion, făcută în preajma festivului 7 mai, aşază lucrurile pe noptiera cuvenită, prezentă, în ordinea concretă a vieţii. Pune trofeul de la Sevilla în vitrină. Gloria sportivă, gloria sub orice formă, oricît de intens amintită, e pură abstracţiune. Cel care apără totul e apărat doar de rîsul fetiţei numite Julien.