Micul ecran şi Înalta Curte

Cunoaştem atitudinea fotbalului faţă de justiţie. Săptămîna asta, aflăm ceva în plus despre atitudinea justiţiei faţă de fotbal.

Săptămîna asta se reia judecarea Dosarului Transferurilor. Marţi, la ora 15.00, şase dintre cei opt inculpaţi vor da declaraţii în faţa instanţei. […]

Cunoaştem atitudinea fotbalului faţă de justiţie. Săptămîna asta, aflăm ceva în plus despre atitudinea justiţiei faţă de fotbal.

Săptămîna asta se reia judecarea Dosarului Transferurilor. Marţi, la ora 15.00, şase dintre cei opt inculpaţi vor da declaraţii în faţa instanţei. În aceeaşi zi, tot la Înalta Curte, se judecă recursul procurorilor DNA în Dosarul Schimburilor de Terenuri cu MApN.

Oameni-cheie din fotbalul românesc se vor întîlni, aşadar, pe holurile tribunalului. În ambele cazuri, verdictele vor fi definitive. Şi vor închide, într-un fel sau altul, cu buclă şi parafă, un capitol vast şi tulbure.

Faptele incriminate în Dosarul Transferurilor s-au petrecut între 1998-2004. Cele două schimburi de terenuri dintre finanţatorul Stelei şi Armată s-au produs între 1996-1999. La 15 ani, respectiv la 17 ani de la fapte, putem spera la clarificarea lor în justiţie. Iată unul dintre motivele pentru care cele două dosare merită atenţia publicului, nu doar a publicului de fotbal.

Ne imaginăm braţul legii ca fiind lung. Este o reprezentare pe înţelesul tuturor, fără paragrafe şi alineate, a motivelor pentru care procesele durează cu anii. În cazul acestor două dosare, dacă se lungeşte un termen mai mult, nu mai vorbim de braţ, ci de un tentacul stîngaci.

Prezumţia de nevinovăţie e una, atitudinea nonşalantă faţă de justiţie e alta. Primii revoltaţi de tărăgănarea proceselor ar trebui să fie inculpaţii. Sînt oameni de afaceri, şefi de cluburi, foşti mari fotbalişti, foşti miniştri, politicieni. Ei ar trebui să fie prezenţi la termene, să nu aştepte să fie rugaţi să-şi găsească avocaţi, să ceară cît mai repede rezolvarea cazurilor. Într-un stat de drept, să fii implicat ca inculpat într-un proces de corupţie ar însemna pierderi uriaşe, şi de bani, şi de imagine.

În România, lucrurile stau exact pe dos. Mai ales cînd sînt ultramediatizaţi, inculpaţii tind să capete, în ochii marelui public, o credibilitate mai mare decît întregul aparat de justiţie. Anchetele procurorilor, amînările judecătorilor, sentinţele care se bat cap în cap riscă să fie percepute drept o piedică răutăcioasă în calea unor haiduci bine intenţionaţi.

Cît timp s-au căutat şi, surpriză!, s-au găsit vicii de procedură, inculpaţii din Dosarul Transferurilor şi din Dosarul Schimburilor de Terenuri au ajuns modele de succes. Nu doar la scara fotbalului nostru, la scara societăţii. Cît timp s-au căutat şi, revelaţie!, s-au găsit interpretări sofisticate pentru actul de justiţie, inculpaţii din fotbal şi-au pledat cauza pe TV. Şi-au consolidat notorietatea. Un singur discurs, cel al apărării, a acaparat atenţia publică.

Discursul acuzării, sec, fără metafore, doar zeci de mii de pagini de dosar, n-avea cum să facă rating. Lupta pentru încrederea românilor este inegală, nu şi raportul de forţe. Avem legi. Prin urmare, aşa cum este ea, mereu între două reforme, justiţia dispune de toate mijloacele necesare pentru a face dreptate, în fotbal şi în jurul lui. Timp? Timp a avut suficient.