Tristele circuri ale fotbalului

Arena Naţională i-a scutit pe patronii de cluburi de grija stadioanelor mai vechi decît Top 300.

Stadionul din Ghencea are soarta unei case nelocuite. Sau parţial locuite. La fel Giuleşti, la fel stadionul din Ştefan cel Mare. La fel stadionul […]

Arena Naţională i-a scutit pe patronii de cluburi de grija stadioanelor mai vechi decît Top 300.

Stadionul din Ghencea are soarta unei case nelocuite. Sau parţial locuite. La fel Giuleşti, la fel stadionul din Ştefan cel Mare. La fel stadionul Progresului, stadionul din Regie. De-a lungul anilor, patronii cluburilor de fotbal au făcut presiuni şi promisiuni. Au cerut ca statul să le cedeze arenele „pe un euro”, preţul fixat de Gigi Becali, sau în concesiune pe 49 de ani, termenul fixat de George Copos. Ce înseamnă 49 de ani cînd renovarea unei peluze a durat cinci ani? Noul acţionar majoritar de la Dinamo vrea să demoleze stadionul care aparţine MAI şi să construiască altul în loc, „sper să se găsească modalitatea”.

Blocajul durează. Şi lasă urme. Paragina se întinde, se cronicizează. Statul e un proprietar lamentabil de baze sportive. Statul român, în general, e un proprietar lamentabil. Din lipsă de bani, din lipsă de interes sau din cauza altor interese, stadioanele au rămas în grija cui se nimereşte. Faptul că mai bine de zece ani, Ministerul Transporturilor a încasat de la FC Rapid o chirie de 750 de euro lunar pentru stadion arată în ce direcţie a fost convenabil aranjamentul.

Chiria a crescut între timp, dar, prin 2008, un preşedinte rapidist explica de ce trebuia să rămînă la 750 de euro. Pentru că „stadionul nu e civilizat”. Steaua plăteşte 20.000 de euro lunar pentru Ghencea, Dinamo – 3.000 de euro lunar pentru Ştefan cel Mare. Ambele stadioane se prăbuşesc încet. A devenit mai rentabil să închiriezi, la preţ netransparent, un inel pe Arena Naţională, „un stadion civilizat”, decît să joci pe teren propriu. În alte ţări, Arena Naţională ar fi fost deja dată spre gestiune unei firme. Dar administraţia locală amînă procedura. Şi aşa a ajuns gazonul de basm ofilit mai aglomerat ca Gara de Nord.

Şi aşa a ajuns un stadion vechi de mai puţin de doi ani mai preţuit decît „Potcoava” de 74 de ani, decît „Groapa” de 61 de ani, decît Ghencea de 40 de ani. Atît de grijulii cu spectatorul, şefii de cluburi l-au uitat pe suporter.

Suporterul pentru care stadionul nu e doar un loc civilizat unde să vezi meciul.

Neglijenţa statului faţă de bazele sportive reprezintă marea scuză după care se ascunde neglijenţa patronilor faţă de stadioanele-emblemă. Statul le pune beţe-n roate pionierilor civilizatori ai stadioanelor. Dar statul ăsta, aşa pricinos şi greoi, are motivele lui de neîncredere. În scurta, dar prolifica lor activitate de business, şefii de cluburi au demonstrat că ştiu să ceară facilităţi. Dar n-au oferit proiecte serioase decît la microfon. Toţi vorbesc de concesionări pe 29 de ani, pe 49 de ani, pe o sută de ani etc, dar de făcut, fac „tunuri”, de predilecţie cu statul. Se concentrează pe sursele de profit imediat. O investiţie într-un stadion se amortizează în mai mulţi ani decît sînt ei obişnuiţi să-şi gîndească afacerile. Investiţia în Arena Naţională, de exemplu, se va amortiza în 25 de ani, a aproximat optimistul primar Oprescu.

Nu e obligatoriu ca finanţatorii echipelor de fotbal să se ocupe şi de construcţia arenelor. Nu e obligatoriu şi nici normal. Dar nu e firesc nici să se plîngă că „statul nu le face, statul nu le dă”. Undeva, între încremenirea ministerelor şi pretenţiile patronilor există o cale de mijloc. Nimeni nu pare pasionat de ea.

Pentru bătrîna Ghencea, pentru bătrînelul Dinamo, pentru venerabilul Giuleşti există fie calea ruinei, a Progresului, adică, fie drumul pavat cu bune intenţii spre mall, în genul „circurilor foamei”.  Pot ajunge fie monumente ale nepăsării, fie monumente ale cinismului. În orice caz, monumente. Nici măcar locatarii lor gălăgioşi şi temporari nu pot să le nege acest titlu inutil de nobleţe.