Un nou preşedinte, vechi, de altfel

Numirea lui Anghelache preşedinte la Dinamo e un mic pas înainte, dar o mare întoarcere în timp

Numirea lui Constantin Anghelache în funcţia de preşedinte executiv la Dinamo pare un banal caz de nepotism. Nepotul Ionuţ Negoiţă îşi aduce unchiul […]

Numirea lui Anghelache preşedinte la Dinamo e un mic pas înainte, dar o mare întoarcere în timp

Numirea lui Constantin Anghelache în funcţia de preşedinte executiv la Dinamo pare un banal caz de nepotism. Nepotul Ionuţ Negoiţă îşi aduce unchiul într-un post-cheie, în clubul pe care tocmai l-a preluat. Doar că unchiul spune că e „prieten, nu rudă” cu Negoiţă. În plus, a mai fost şef la Dinamo, în anii ’80, pe vremurile cînd nepotul său încă nu se inventase ca „un mare manager”, cum îl alintă unchiul. Mai degrabă, se poate specula pe seama ascensiunii lui Negoiţă în ierarhia dinamovistă graţie unchiului şi relaţiilor sale, decît invers.

Acele vremuri, sfîrşitul anilor ’80, mai exact, sînt descrise de noul preşedinte executiv în culori de Belle Epoque: „Dacă nu se întîmpla evenimentul din ’89, fericit, de altfel, dacă se respecta proiectul Dinamo, am fi fost mulţi ani Real Madrid al Estului”, a spus oficialul, în interviul acordat colegului meu Eduard Apostol. Fanii dinamovişti, chiar şi cei mai critici dintre ei, au ce regreta programatic. Nu evenimentul „fericit, de altfel”, ci retardul de 30 de ani faţă de fotbalul mare.

S-a schimbat conducerea la Dinamo, s-a schimbat şi discursul? O, da, este un discurs mult mai exersat, aproape irezistibil. Constantin Anghelache spune vorbele pe care suporterii abia aşteptau să le audă: „Ne batem la podium”, „Vrem în Europa, în orice situaţie!”, „Ne batem cu Steaua de la egal la egal!”, „Să creştem fotbalişti, nu jucători!”, „Implementăm sistemul Ajax!”, „Facem un complex sportiv, comercial, hotelier în ««Ştefan cel Mare»»!”. Pomeneşte de Mircea Lucescu, prietenul, sfătuitorul, partenerul lui de afaceri.

„Jihadul”, „jaful” şi „măcelul” foştilor oficiali au ieşit din vocabularul autorităţii dinamoviste. Sînt termeni precari, de tristă amintire, cărora le dă clasă expunerea vechiului şef dinamovist. Civilizată, învăluitoare, vagă. Anghelache ştie ce-şi doresc suporterii. Ştie la ce rezonează, ce aşteaptă, ce nemulţumiri au. De aceea, le oferă ceea ce în manualele de manipulare se numeşte o recompensă pozitivă. Denumirea populară e „zăhărel”. Noul şef laudă Dinamo, exaltă superioritatea rasei alb-roşii în fotbal, face apel la mitologia echipei: „Il Luce”, Dinamo din anii cînd „trebuia să fim campionii Europei”.

Etc, etc. O întoarcere în timp în toată regula. Dar nu foarte departe. Pentru că, dincolo de anii ’80, prin anii ’40, în trecutul lui Dinamo, care se numea pe atunci Unirea Tricolor, dăm peste un alt Constantin Anghelache. Istoria are ironiile ei amare. Anghelache din anii ’40 a stat doi ani închis la Jilava pentru că a refuzat să joace sub tutela Ministerului de Interne.
După discursul expert, Anghelache din anii ’80-2013 va trece şi la fapte. Puterea de decizie o deţine, teoretic, nepotul, Ionuţ Negoiţă, „care a făcut totul pe mintea lui”, în caz că avea cineva îndoieli. De viziunea, misiunea şi valorile companiei se va îngriji unchiul: „Omul creează şi banul prin idei!”. Va fi ceva de văzut! Fapt e că un personaj din vechea gardă a lui Dinamo revine în structurile clubului. Structuri în care se regăsesc, încă, la AFC Dinamo, cadre vechi, precum Dan Matei Agathon şi Nicolae Berechet. Şansele ca Dinamo să se desprindă de trecutul departamental şi de legăturile „fericite, de altfel”, cu Internele sînt visător de mărunte.

Anghelache este general în rezervă, fost membru al Securităţii. „Oriunde am fost, am fost datorită mie, cultul meu e să muncesc”. Cu acest cult personal se va îndeletnici probabil şi la Dinamo.

E om de afaceri, profesor universitar, scrie cărţi, are experienţă în fotbal: s-a aflat prin 1997 în conducerea Rapidului şi, în ultimii trei ani, în conducerea CSMS Iaşi. Are datele unui adevărat personaj. Dar nu de asta duce lipsă clubul din „Ştefan cel Mare”. Duce lipsă, la fel ca tot fotbalul românesc, de oameni noi. Poate că nu se mai fabrică, după evenimentul din decembrie ’89, „fericit, de altfel”.