Orgoliul lui Grigoraş

Lovitură de teatru: pus sub presiune, Grigoraş nu se transformă în diamant. În schimb, se enervează!

Petre Grigoraş se afla, la Pandurii, printre primii cinci cel mai bine plătiţi antrenori din Liga 1. Avea un contract de 96.000 de euro […]

Lovitură de teatru: pus sub presiune, Grigoraş nu se transformă în diamant. În schimb, se enervează!

Petre Grigoraş se afla, la Pandurii, printre primii cinci cel mai bine plătiţi antrenori din Liga 1. Avea un contract de 96.000 de euro pe an. Mai mic decît ce încasa la Poli Iaşi, 120.000 de euro pe an, e drept. Dar la Pandurii primea şi alte sporuri: prime de obiectiv, bonusuri de rezultat.

La Paris Saint-Germain, Carlo Ancelotti se află, încă, printre primii cinci cel mai bine plătiţi antrenori din lume. Are un contract de 5,9 milioane de euro pe an. Sub patronatul şeicilor, echipa pariziană are un buget de peste 300 de milioane de euro pe sezon. „The Independent” a poreclit-o „pisica grasă” din Ligue 1. În sezonul trecut, PSG a pierdut titlul în ultima etapă. Campioană a ieşit Montpellier, „pisica slabă”, cu un buget de cinci ori mai mic decît PSG. Ancelotti a rămas antrenor în Parc des Princes.

Înapoi la pisicile noastre, nu existau motive evidente pentru ca Grigoraş şi conducerea Pandurilor să se despartă, fie şi „pe cale amiabilă”. În primul rînd, nu s-a descoperit petrol în Tg.Jiu. Pandurii stau tot în transferuri de 100.000 de euro şi în jucători cu salarii lunare între 2.000-9.000 de euro. La scara campionatului nostru, gruparea olteană nu stă deloc rău, financiar vorbind. Dar nici atît de vizionar încît să păstreze jucătorii buni.

Pentru contribuţia la bugetul echipei, fanii mineri aşteaptă măcar intenţii ambiţioase. Discursul despre „Pandurii care luptă la titlu” li se adresează lor. Ce altceva să le spui contribuabililor? Grigoraş a crezut că discursul i se adresează şi lui, antrenorului. Dar nu, pentru echipă şi tehnician, discursul era altul. Acela pe care îl au toţi şefii de club din Liga 1: „Pandurii luptă la profit. Strîngem cureaua şi creştem pretenţiile!”.

În noiembrie, Petre Grigoraş nu găsea nimic de reproşat conducerii. Echipa pierdea viteză. „Noi sîntem singurii vinovaţi, jucătorii şi antrenorii”, spunea într-un interviu din „Adevărul”. În materie de salarii, amintea doar de cîteva „restanţe neesenţiale, la primele de victorie”. Între timp, au apărut şi restanţe esenţiale, Grigoraş s-a simţit dator să preia şi funcţia de lider de sindicat al jucătorilor. A pierdut controlul asupra situaţiei, ceea ce e doar un fel de-a spune.

La Pandurii, Grigoraş n-a avut niciodată mîna liberă pe care o are un Ancelotti la PSG. A avut, paradoxal, mai puţină putere de decizie decît la Iaşi sau la Galaţi. Echipele sărace, „pisicile slabe”, generează un anume tip de democraţie în relaţiile patronat – antrenor. Are şi tehnicianul un cuvînt de spus. Cînd nu te bazezi pe bugete, te bazezi pe specialişti. După cîţiva ani de construit echipe după capul lui, Grigoraş a ajuns la un fel de PSG, varianta autohtonă, deci meschină, pe bază de cărbune. S-a trezit că-i dispar fotbaliştii din schemă şi că trebuie să refacă, iar şi iar, întregul din petice.

Chiar dacă nerostite, motivele despărţirii „pe cale amiabilă” se referă, inevitabil, la bani. Dar ţin şi de omenescul situaţiei. Grigoraş s-a săturat. Şi punct. Are orgoliu de profesionist. Nu e rău, dar, în condiţiile campionatului nostru, nu e o atitudine din cale-afară de constructivă.

Deşi spune că a plecat „pentru binele echipei”, e greu de imaginat că o schimbare de antrenor în pauza de iarnă va produce un şoc benefic la Pandurii. Păcat. Echipa din Tg.Jiu putea fi un Montpellier românesc. Atuurile „pisicii slabe” în faţa „pisicii şeicilor” au fost două: jucătorii tineri, din producţia proprie, şi continuitatea. Antrenorul Rene Girard fusese numit în 2009, Ancelotti – în 2011. Nu banii au făcut diferenţa dintre locul doi şi locul unu, ci doi ani de contract.