Singura soluţie: încă o discuţie!

Chivu e hotărît să se retragă de la „naţională”. Sau să revină. Sau cîte un pic din fiecare

La împlinirea a 71 de ani, pe 31 decembrie 2012, Alex Ferguson a anunţat că doreşte „să mai rămînă un pic” la […]

Chivu e hotărît să se retragă de la „naţională”. Sau să revină. Sau cîte un pic din fiecare

La împlinirea a 71 de ani, pe 31 decembrie 2012, Alex Ferguson a anunţat că doreşte „să mai rămînă un pic” la Manchester. Iată şi un anunţ standard din fotbalul nostru: Cristi Chivu, 32 de ani, a respins categoric ideea revenirii la „naţională”. În schimb, l-a invitat pe selecţioner la Milano să mai discute un pic: „Poate să vină cînd vrea, o să discutăm orice”.

Cu toate diferenţele de vîrstă, de palmares, de anvergură, jucătorul Chivu şi managerul Ferguson dau mărturie, fiecare, despre fotbalul care i-a produs. Cînd faci parte dintr-un fotbal aşezat şi mai ales cînd te sprijini pe o sumă rezonabilă de victorii şi de înfrîngeri, adică de adevăruri, nu tinzi să-ţi exagerezi proporţiile. Nu-l veţi auzi pe Sir Alex sau pe vreun jucător de-ai lui plîngîndu-se, precum Chivu, că a fost „tăiat în carne vie”. Iată o imagine greu de imaginat, ca să spunem aşa: „Eu am fost cel pe care s-a tăiat în carne vie, cînd am fost la lot”. Stilul fotbalului nostru sărac în lăudători este, iată, un stil al extremelor.

Tema revenirii lui Chivu la „naţională” va fi reluată iar şi iar, cu sau fără pretext. E o temă obsedantă, deci inepuizabilă. Consecinţă a faptului că a plecat prea repede de sub tricolor, Chivu s-a ales cu o fîşneaţă coadă de cometă. De cîte ori se exprimă în public, urmează întrebările: nu cumva a lăsat pe undeva o portiţă deschisă spre cantonamentul de la Săftica? Vreun subînţeles dătător de speranţe? De fapt, Chivu însuşi alimentează incertitudinea, prin felul cum se cramponează bărbăteşte de marea lui hotărîre. Retuşează periodic explicaţiile pentru care s-a retras: a fost criticat de public, a fost tratat prost de presă sau de federali, a fost „tăiat în carne vie” ş.a.m.d..

„Iată încă un motiv”, spune fostul căpitan, „pentru care nu voi mai juca niciodată pentru echipa naţională”. Încă unul! Din toate motivele la un loc, se înţelege un „Poate” categoric. Nu revine, doar aşteaptă să mai discute un pic cu selecţionerul. Pe prispă, la Milano. Să mai treacă timpul.

„Am dorit întotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema «Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români»”, suna o cugetare memorabilă a unui om înţelept. Nu de teze de doctorat ducem lipsă, ci de umorul ăsta un pic trist, de un pic de decenţă, de măsură, un pic, cum ar spune Ferguson. Un pic de simţ al ridicolului, care să ne împiedice să discutăm oricînd, oricum şi oricît despre orice. Despre „tăiatul în carne vie”, despre reconstrucţia „naţionalei” cu jucători de peste 30 de ani. Aşa, doar ca să ne aflăm în treabă.

Discuţiile prea multe lasă senzaţia că lucrurile sînt remediabile. Calificările nu sînt cu totul ratate, carierele nu sînt cu totul încheiate, hotărîrile nu sînt cu totul de neclintit, limitele nu sînt efectiv atinse. Timpul n-a fost pierdut, ci investit în munca de convingere. Fotbalul nostru nu e definitiv mediocru şi neaşezat. Sau o fi, dar deja vorbim despre asta de prea mult timp, ca să ne mai alerteze serios. Singura palpitaţie vine dinspre Chivu. Dinspre explicaţiile lui, mai exact.