Iar cîştigătorii sînt…

Britanicii l-au votat pe ciclistul care a triumfat în Franţa. Americanii l-au pus pe Bolt pe locul doi. Şi se spune că noi, românii, sîntem emoţionali!

Ne plac topurile. Pentru că-i mai aplaudăm o dată pe campioni. Şi pentru iluzia […]

Britanicii l-au votat pe ciclistul care a triumfat în Franţa. Americanii l-au pus pe Bolt pe locul doi. Şi se spune că noi, românii, sîntem emoţionali!

Ne plac topurile. Pentru că-i mai aplaudăm o dată pe campioni. Şi pentru iluzia de ordine pe care o dau, retrospectiv, unui întreg an. Încă nu s-au strîns toate voturile din Ancheta Gazetei, dar se conturează favoriţii publicului. Şi din aceste preferinţe, reiese că ne place aurul, aurul olimpic mai ales, ne plac atacanţii, cei care produc bucuria netă a golului, ne plac fotbaliştii spectaculoşi, din toate punctele de vedere. Ne plac antrenorii deja branduiţi. Chiar dacă nu au avut un an grozav, ne place să-i votăm, pentru că i-am mai votat şi înainte. Ne plac valorile sigure şi ne place să le confirmăm (şi să ne reconfirmăm pe noi înşine), de cîte ori avem ocazia.

Alegerile sînt subiective. Fiecare – cu topul lui personal. Dar ce mai înseamnă subiectivitate, cînd, în seara galei BBC, 1,6 milioane de britanici au pus mîna pe telefon şi au ales Personalitatea Sportivă a anului? Din zece sportivi care, cum observa „The Guardian”, ar fi luat premiul în oricare alt an, publicul Majestăţii sale l-a ales pe ciclistul Bradley Wiggins. Aur la JO de la Londra şi trofeul în Turul Franţei. Un englez care triumfă pe teritoriul francez – iată o performanţă care trece graniţele sportului. Aproape jumătate de milion de britanici, mai puţin calmi decît îi ştim, l-au ales pe Wiggins. Copleşitor omagiu. Mo Farah, cu cele două titluri olimpice la atletism, n-a prins podiumul BBC.

Pe atletul-revelaţie l-au consolat americanii. Revista „Time” l-a aşezat pe Mo pe locul 5 în topul Momentelor Olimpice de la Londra. În clasamentul alcătuit de jurnaliştii americani, Michael Phelps, cu cele 22 de medalii olimpice, se află pe primul loc. Pe doi, neconvenţionalul Usain Bolt. Phelps sau Bolt? Bolt sau Phelps? Americanul sau jamaicanul? Sînt prea mari amîndoi. Unici şi uluitori în felul lor. Nu există o ierarhie în absolut. Şi nici n-ar trebui forţată una, în genul dezbaterii eterne „Pele vs Maradona”.

Americanii l-au pus pe Phelps înaintea lui Bolt, iar britanicii pe Wiggins înaintea tuturor, în anul în care Lance a fost izgonit, într-un tîrziu, din povestea Turului. Noi putem să-l punem pe Reghecampf, antrenorul momentului, înaintea lui Mircea Lucescu. Avem de ales între aurul Sandrei, aurul lui Alin Moldoveanu şi între bronzurile şi arginturile olimpice atît de scumpe, într-un sport mai sărac decît oricînd. Chiar dacă nu avem de cîntărit duzini de trofee, alegerile noastre sînt la fel de grele precum ale britanicilor sau americanilor.

Pentru că sînt topuri, trebuie să aibă un loc întîi, al doilea, al treilea, trebuie să susţină o iluzie de ordine şi de buclă a timpului încheiată strălucit. Dar ordinea asta s-a stabilit, într-un fel, în momentul nominalizărilor. Gloria strictă e să prinzi lista celor mai buni la sfîrşit de an. Pe marginea topurilor, se poate discuta mult şi bine. Asta e şi ideea, nu?