O ştire bună

La 50 de ani, Rotariu se întoarce să joace la Timişoara, pentru că „totul merită”

Pentru că în fotbalul nostru vezi echipe care se sting şi suporteri pierzîndu-şi speranţa, ştirea aceasta „La 50 de ani, Iosif Rotariu s-a legitimat ca […]

La 50 de ani, Rotariu se întoarce să joace la Timişoara, pentru că „totul merită”

Pentru că în fotbalul nostru vezi echipe care se sting şi suporteri pierzîndu-şi speranţa, ştirea aceasta „La 50 de ani, Iosif Rotariu s-a legitimat ca profesionist la SS Poli” trebuie pusă deoparte. Trebuie extrasă vigilent din noianul zilnic de renunţări, sfidări, dezamăgiri, vulgarizări, romanţări, tulburări şi păstrată bine. Pînă cînd mai pleacă vreun star neînţeles de la „naţională”, pînă cînd vreun star în devenire mai prinde vreun contract substanţial de rezervă în Occident. Atunci s-o citiţi din nou: „Iosif Rotariu joacă din nou la Timişoara, ca profesionist”. Veţi vedea, e genul de ştire care schimbă proporţiile lumii.

E o veste cu poveste în ea. Povestea echipei pe care fanii bănăţeni au înfiinţat-o, mînă de la mînă, refuzînd uniunea cu Recaş, propusă de autorităţile locale. În sfîrşit, Timişoara are o echipă în care suporterii deţin puterea. Fără să-şi plîngă de milă, fără să-şi caute dreptul la istorie prin tribunale, suporterii au înscris SS Poli în Campionatul Judeţean.

Cealaltă poveste îl are în centru pe Rotariu, care parează mirările spunînd că sportul i-a salvat viaţa. I-a salvat viaţa, după mecanisme care scapă oricărei înţelegeri din afară. Chirurgii care l-au operat pe creier acum 9 ani i-au recomandat să se lase. Să stea cuminte. Dar, dacă ar pune ghetele în cui, Iosif Rotariu n-ar mai avea multe să-i povestească lui Iosif Rotariu: „Eu, în afară de fotbal şi odihnă, nu mai ştiu altceva”. Şase ore de mişcare pe zi. Programul unui sportiv de performanţă.

Nu auzi, nu vezi prea des oameni pentru care fotbalul să se confunde cu însăşi bucuria de a trăi. Iar bucuria de a trăi înseamnă, la Rotariu, să dai bucuria mai departe. Povestea din povestea lui se numeşte Kassandra, fetiţa lui de 7 ani care a trecut prin 27 de operaţii. Pentru ea, pentru a-i aşeza zîmbetul pe faţă, a organizat şi a jucat în nenumărate gale de binefacere. Rotariu are o puternică motivaţie să rămînă în forma din anii ’80, cînd „am venit de la Nera Bozovici la Poli”. O motivaţie foarte puternică, o motivaţie invincibilă.

Înainte de a semna cu SS Poli juca la Jimbolia. Nu s-a oprit niciodată din fotbal, fie că l-a marcat pe Maradona, la Mondial, fie că a stat lîngă Hagi, ca secund la „naţională”, fie că a alergat pentru viaţă în liga a IV-a sau a V-a.

„Cel mai greu e în teren, pe margine foarte multă lume poate să stea”, i-a mărturisit colegului meu Adrian Bucur, după legitimarea la noua echipă din Timişoara. E greu, dar, adaugă mijlocaşul de 50 de ani, „totul merită, cînd vezi cîţi suporteri vin la un meci”. Fotbalul nu-l joci numai pentru tine. Întotdeauna, joci pentru cineva. Secretul lui Iosif Rotariu este că a găsit de fiecare dată pentru cine să joace. De fiecare dată, a ştiut că e greu, dar că totul merită, acolo unde alţii descoperă nenumărate motive să nu merite.

Ştirea asta „La 50 de ani, Iosif Rotariu s-a legitimat ca profesionist la SS Poli” s-o puneţi deoparte. Pe prima pagină a inimii, undeva, s-o puteţi citi în voie. S-o citiţi. Să vă gîndiţi. La Rotariu. La fanii Timişoarei. La faptul că, pentru unii oameni, chiar şi în fotbalul nostru, chiar şi în lumea noastră, totul merită.