Războinicul domestic
Olăroiu are securea deasupra capului de cîteva luni. Securea pluteşte, pluteşte, cum plutea deasupra ierbii coasa filmată cu încetinitorul de Kuleşov. Regizorul rus credea că aşa sporeşte dramatismul. Nu se ştie exact ce vrea să sporească Olăroiu prelungind agonia în […]
Olăroiu are securea deasupra capului de cîteva luni. Securea pluteşte, pluteşte, cum plutea deasupra ierbii coasa filmată cu încetinitorul de Kuleşov. Regizorul rus credea că aşa sporeşte dramatismul. Nu se ştie exact ce vrea să sporească Olăroiu prelungind agonia în postul de antrenor al Stelei.
Crede sincer că poate îndrepta lucrurile acum, cînd situaţia a depăşit de mult punctul de fierbere? Ce anume n-a putut să îndrepte pînă acum şi va reuşi de-acum încolo? Ce garanţii oferă că nu va coti de pe drumul european într-o fundătură de moral? Capul lui limpede? Limpede? În condiţiile în care din toate părţile i se urlă, şopteşte, scandează, ţipă, cîntă şi răcneşte: „Pleacă!”?
Cineva trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru jocul slab al echipei. Şi acel cineva e, de regulă, antrenorul. Olăroiu nu e singurul vinovat pentru eşecurile Stelei. Dar e vinovat. Dacă antrenorul se iluzionează că teoria poate salva practica lamentabilă, că există soluţii, bărbatul Olăroiu n-are voie să se mintă. Trebuie să-şi recunoască înfrîngerea, faţă de el şi faţă de public. Şi recunoaşterea palpabilă, demnă ar fi ori să schimbe foaia, ori s-o semneze.
Antrenorul trebuie să-şi ducă luptele lui, în cîmp deschis, cu toate riscurile, nu să se adăpostească după buna relaţie cu patronul. Antrenorul e antrenor, nu e un fel de consilier pe probleme de tactică, sfetnic de transferuri, slujitor atîrnat de favoritismele stăpînului. Depinde ce vrea Olăroiu, ce-i convine să fie: un om de casă sau un profesionist. Un tip din anturajul lui Gigi Becali sau un tînăr tehnician capabil să gestioneze şi succesele, şi eşecurile. Şi, mai ales, capabil să ia decizii raţionale, nu să viseze cai verzi cu moralul pe pereţi. Capabil să înfrunte realitatea. Aşa cum e ea, dreaptă, nedreaptă, frustrantă, enervantă. Capabil să iasă cu fruntea sus din nebunie, nu tras cu forţa.
E nedrept, dar e onorabil. Cosmin Olăroiu trebuie să-şi aducă aminte că are o meserie pe cît de prestigioasă, pe atît de ingrată. Că pe cît de anevoioasă e ascensiunea, pe atît de fulgerătoare e căderea. E nedrept, dar cine-a spus că fotbalul e drept? Orice luptă îşi are învinşii şi învingătorii ei. Olăroiu a cîştigat multe bătălii alături de Steaua, dar pe asta se vede c-a pierdut-o. Şi punct. ît
Restul sînt explicaţii pe care le-am mai auzit. Pierderile sînt atît de grele, încît e indecent să ceri răbdare sau să stai confuz la mila patronului. Faţă de culorile Stelei, faţă de suporterii pe care i-a dezamăgit, Olăroiu trebuie să înţeleagă că e dator cu un gest. Un singur gest de curaj, unul singur, după atîtea ezitări, compromisuri şi abdicări de la orgoliul de profesionist. Ori demisionează, ori face revoluţie.
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele