Şi-a încălecat pe-o şa…

Nu aveţi scăpare! De „Băiatul cu bicicleta” te ataşezi pe viaţă. Fără să ştii de ce

Dacă ar fi să reduci „Băiatul cu bicicleta” la o imagine, de fapt, la o senzaţie vizuală, aceasta ar fi roşu cald, culoarea în […]

Nu aveţi scăpare! De „Băiatul cu bicicleta” te ataşezi pe viaţă. Fără să ştii de ce

Dacă ar fi să reduci „Băiatul cu bicicleta” la o imagine, de fapt, la o senzaţie vizuală, aceasta ar fi roşu cald, culoarea în care fraţii Dardenne şi-au îmbrăcat puştiul-actor. Roşu cald fluturînd pe străzile unei veri de oriunde şi de nicăieri. Ca în toate poveştile celor doi regizori belgieni, personajul este un marginal. În „Lorna”, imigranţii, în „Băiatul cu bicicleta” (Marele Premiu al Juriului, la Cannes 2011), copiii abandonaţi.

Primele secvenţe ne poartă printr-o tabără-orfelinat. Un spaţiu confortabil, neutru. Nici vorbă de brutalitate, mizerie, atmosferă de lagăr pentru minori. Tonul supraveghetorilor este blînd, perseverenţa lor în a-l prinde şi adăposti pe Cyril, puştiul fugar, este bravă. Cyril, un roşcovan de 11-12 ani, caută însă o casă adevărată, cu părinţi adevăraţi. Cu tandreţe care nu apare în fişa postului. Pentru început, îşi caută tatăl, care nu mai dăduse nici un semn de viaţă după ce-l lăsase în grija statului. Îl va descoperi mai tîrziu, interpretat de Jeremie Renier, în rol ingrat de bucătar stresat de propriul fiu.

Egalii spectatorului

Alte filme ar prezenta pe lung şi pe lat situaţia dezesperată a orfelinilor, lipsiţi de ultimul Playstation şi de cameră proprie. Sau ar ridica pînă peste cap nivelul indignării faţă de părintele denaturat. Fraţii Dardenne nu întreprind anchete sociale. Se abţin de la retorisme. Lasă comentariile şi judecăţile pe seama privitorului. Cei mai democratici dintre regizorii contemporani, ţin să-şi plaseze spectatorul la acelaşi nivel cu ei. Nu fac figură de superiori, nu lasă de bănuit că ar şti mai mult decît omul din sală despre ce se petrece în capul personajelor, despre ce gînduri precipitate îl împing pe Cyril să se caţere pe geamul bucătăriei, să se dea cu capul de bordul maşinii ori să se prindă strîns de adulţii care-i ies în cale.

Ne aflăm la o lume şi un stil distanţă de felul în care personajele altora îşi expun sistemele de gîndire, îşi explică alegerile, îşi plîng soarta sau îşi glorifică acţiunile. Toate astea par demersuri indecente faţă de tăcerea încruntată şi pedalatul neobosit al lui Cyril. Ce-o avea în minte copilul ăsta? Gîndurile oamenilor nu sînt niciodată atît de clare şi inteligibile pe cît ne-a obişnuit marele ecran. Fraţii Dardenne simplifică doar decorul şi le permit oamenilor din el să rămînă complicaţi. Nu le pun gînduri în cap şi vorbele aferente în gură. Întrebată de ce a decis să-şi schimbe viaţa adoptînd un copil, mama de ocazie (Cecile de France) răspunde, după o pauză de gîndire: „Nu ştiu”. Sună aproape ca o profesiune de credinţă.

Nu veţi găsi, în „Băiatul cu bicicleta”, artificii din registrul hollywoodian, lumini care să cadă cu subînţeles pe feţe, dialoguri bine aduse din condei sau alte trucuri mai mult sau mai puţin ieftine. Singura zburdălnicie sentimentală pe care şi-o îngăduie fraţii constă în cîteva măsuri dintr-un concert de Beethoven. Muzica dublează discret, fratern momente pentru care nu există cuvinte.

Un Pinocchio belgian

Povestea are potenţial de stors batiste, dar „Băiatul cu bicicleta” evită admirabil patetismul şi predica înălţătoare. Rămîne stoic şi liniar, fără să ştii încotro te duce, fără să bănuieşti de la un cadru la altul încotro o va lua Cyril şi bicicleta lui neasemuită cu ghidon negru. A fost comparat cu puştiul serios, mult prea serios pentru vîrsta lui din „Hoţii de biciclete” al lui De Sica. Dar, într-o filiaţie cinematografică, Cyril se apropie mai mult, ca un frate mai mic şi belgian, de parizianul Antoine Doinel, adolescentul lui Truffaut. Acelaşi sprint nestăvilit, într-o secvenţă lungă, nesfîrşită, în care se aude doar respiraţia fugarului. Un citat din Vechiul Nou Val? O reverenţă? Un contrapunct?

Cronicarii americani, pragmatici, l-au asemănat pe Cyril cu Pinocchio şi cu băieţelul android din „A.I” al lui Spielberg. Doar că drumul iniţiatic este complet despodobit aici, fără ocoluri pitoreşti, fără poveşti în poveste.

Fraţii Dardenne lucrează cu strictul necesar de predicate. A pedala şi a nu pedala. A fugi şi a sta pe loc. Diferenţa specifică se restrînge şi ea la minimum: un tricou roşu, un tapet rupt şi un profil botticellian de madonă coafeză. Puştiul face alegeri, trece praguri, depăşeşte răscruci, fără să uzeze de charisma vîrstei sau de acrobaţiile pe bicicletă. Nu este un copil căruia să-i plîngi de milă, pentru că nu e uşor de înţeles şi de urmat. La casting, regizorii l-au ales dintr-o mulţime de cinci sute de copii şi l-au ales bine. Atît de bine încît, după final, să-i păstrezi imaginea energică şi caldă într-un colţ al ochiului, colţul opus celui unde se formează lacrimile.