Să le dea spor de ruşine?!

Arbitrii au ajuns cu baremurile „la cuţit”: cîştigă pe meci la fel ca un medic în două luni

În septembrie 2010, Cristi Balaj calcula, trăgea linie şi anunţa că pe sezon cîştigă, net, 15.000 de euro din arbitraj: „Din aceşti […]

Arbitrii au ajuns cu baremurile „la cuţit”: cîştigă pe meci la fel ca un medic în două luni

În septembrie 2010, Cristi Balaj calcula, trăgea linie şi anunţa că pe sezon cîştigă, net, 15.000 de euro din arbitraj: „Din aceşti bani, trebuie să trăim un an. Nu ne plîngem, doar subliniez realitatea. Cunosc oameni de fotbal care cîştigă 15.000 de euro pe lună”. Baremurile arbitrilor au fost reduse la jumătate. Acum, un „central” a ajuns să cîştige în jur de 600 de euro pe meci. Adică salariul unui medic rezident pe două luni. Dar arbitrii nu-şi argumentează nemulţumirile comparîndu-se cu alte categorii profesionale. Ei se raportează, cum probează şi citatul de mai sus, la veniturile din lumea fotbalului.

Între timp, Balaj a devenit „primvice” în sindicatul arbitrilor. Şi-a exprimat, fireşte, nemulţumirea faţă de tăierea din barem. „Lumea nu ştie cîte eforturi facem noi ca să ţinem ritmul. Alergăm mai mult decît jucătorii pe terenul de fotbal!”, a comparat „centralul”, pe un post TV. Dacă aleargă mai mult decît jucătorii, ar trebui plătiţi la fel, nu? Sau pe-aproape, pentru că, efectiv, arbitrii nu înscriu goluri.

Plînsul de milă nu se decontează. Pe lîngă pîrghia mediatică, pe care o folosesc mai îndemînatec şefii de cluburi şi federalii, arbitrii români au un sindicat, o frumoasă unealtă de a pune presiune. Pot face grevă. Una japoneză, pentru început: arbitrează, dar nu mai dau penaltyuri.

Mircea Sandu s-a gîndit deja la asta şi a ameninţat că promovează arbitri din ligile inferioare sau arbitri din Bulgaria şi Ungaria, „ne descurcăm”. Şefului FRF îi dă mîna să propună astfel de manevre, el nu deţine vreo echipă în Liga 1. Dar şefilor de cluburi mai sensibili la specificul naţional s-ar putea să nu le surîdă să fie arbitraţi la derby de Viktor Kassai, de exemplu.

Greva e un prilej de a demonstra cît de uniţi (sau nu), cît de coerenţi (sau nu) sînt arbitrii ca breaslă. Problema lor, marea lor problemă, rămîne credibilitatea. Două scandaluri de mită în arbitraj, arbitri de top şi şefi de arbitri în cătuşe se simt greu la imagine. Nici măcar nu mai are rost să discutăm despre valoare sau lipsa de valoare. Prestaţiile lui Balaj şi compania sînt inevitabil deformate de suspiciunea generalizată.

Foarte greu de schimbat ceva pe termen scurt în privinţa asta. Iar teoria că banii mai mulţi la barem înlătură tentaţia mitei e o teorie. Practic, la ce bani se transportă cu elicopterul în Liga 1, un „central” ar trebui să încaseze în jur de 18.000-19.000 de Gyuri pe meci. Ar mai fi reproşul şefului LPF, care susţine că arbitrii ar trebui plătiţi simbolic, pentru că şi aşa, au alte slujbe. „Atunci de ce-i mai plătim ca pe profesionişti cînd ei lucrează în altă parte?”, s-a enervat Dragomir, în noiembrie trecut. Nu e nimic în neregulă. Aşa se obişnuieşte peste tot.

„Foarte puţini nu au alte cariere şi depind de veniturile din arbitraj”, declara Ian Blanchar, şeful Programului Naţional de Dezvoltare în Arbitraj din Anglia. Cu 60.000 de euro pe sezon, arbitrii englezi sînt pe primul loc în Europa, în topul baremelor din arbitraj, conform site-ului „goal.com”. Şi-ar putea asigura traiul din fotbal, dar preferă să lucreze şi la bancă, la poliţie, la restaurantul familiei sau la spital. Medicii lor, se ştie, sînt plătiţi chiar mai bine decît arbitrii şi de zeci de ori mai bine decît medicii noştri.

Rămîne la alegerea Forrest Gump-ului dacă merită să alerge pentru barem în continuare. Dacă ar fi să-l credem pe Cristi Balaj, baremele au fost întotdeauna prea mici. Iar insultele de la lojă au curs amarnic asupra lor, încît ar justifica un spor substanţial de ruşine. De ruşine, nu de compasiune. La urma urmei, nu-i obligă nimeni să facă asta. Nici măcar taţii.