Darul lui Hagi

„La «cuplaje», ne băgam la cărat lăzi cu sucuri şi chifle, ca să intrăm pe stadion. La Sportul Studenţesc, mergeam şi la antrenamente, să-l vedem pe Hagi”. E o amintire a scriitorului Filip Florian, din îndepărtata copilărie, din îndepărtaţii ani […]

„La «cuplaje», ne băgam la cărat lăzi cu sucuri şi chifle, ca să intrăm pe stadion. La Sportul Studenţesc, mergeam şi la antrenamente, să-l vedem pe Hagi”. E o amintire a scriitorului Filip Florian, din îndepărtata copilărie, din îndepărtaţii ani ’80. A spus-o firesc, în cuvintele cele mai simple, cum găsesc numai bunii povestitori, într-un interviu pentru Gazeta.

Erau, se înţelege, alte vremuri. Aveai gaşcă la bloc. Colindai cu ea prin Bucureşti, căscînd gura la lucrurile „de văzut”. Îţi agăţai treningul în garduri de sîrmă, te strecurai într-un colţ, pe gradene, pe sub tribune, cît să prinzi un pic de fotbal.

Sportul nu era o echipă care să cîştige titluri nici pe atunci, dar îl avea pe Hagi. Hagi nu era încă Hagi, avea ireala vîrstă de 18 ani. Abia debutase la „naţională”. Dar copiii traversau lumea, cu vastele ei cartiere, ca să-l vadă antrenîndu-se.

După cum s-a dovedit mai tîrziu, în imagini televizate la ore tîrzii şi în exclamaţiile mapamondului, puştii din Drumul Taberei anilor ’80 aveau motivele lor.

La 18 ani, atunci, acum, la 47, Hagi adună copiii lîngă el. S-ar putea ca, dincolo de măreţie, de nostalgii, de euforii şi de tristeţe, ăsta să fie, pînă la urmă, darul lui.