Harşt! Pfuu!

Mircea Lucescu a fost transportat pe targă, cu microfonul în coaste, prin toate hîrtoapele sensibile ale spectacolului TV.

Accidentul lui Mircea Lucescu. S-ar spune că timpul alocat de posturile de ştiri unui eveniment este direct proporţional cu notorietatea personajului. Cu […]

Mircea Lucescu a fost transportat pe targă, cu microfonul în coaste, prin toate hîrtoapele sensibile ale spectacolului TV.

Accidentul lui Mircea Lucescu. S-ar spune că timpul alocat de posturile de ştiri unui eveniment este direct proporţional cu notorietatea personajului. Cu cît eşti mai cunoscut, cu atît sporeşte riscul să apari la TV pentru că ai strănutat în lojă la „Dama cu camelii”.

Dar, între noi fie vorba, tratamentul mediatic aplicat antrenorului de la Doneţk nu diferă flagrant de tratarea oricărei „tragedii” de după-amiază. Doar că, în locul declaraţiilor vecinei din blocul de vizavi sau ale specialistului de proximitate, au vorbit notabilităţi ale fotbalului. Mircea Lucescu reprezintă un nume. Cînd porţi un nume, orice atingi se transformă în ştire. Cînd eşti descarcerat din automobilul personal, vorbim deja despre material pentru un întreg telejurnal. Procedeul va fi dat în reluare, cu delicii şi frisoane, iar şi iar. Nu doar televiziunile de la noi practică această falsă inocenţă, vai!, nu doar ele se pun în slujba falsului interes al publicului, oh!, de a vedea obsedante carcase decupate cu fierăstrăul, harşt, pfuu, cum zice Ada Milea în „Femurul”. Doar că în peisajul românesc, din lipsă de experienţă (20 de ani nu înseamnă decît timp de ars etape), nu se pune problema dozării. N-am intrat în „societatea spectacolului”, vorba criticilor culturii de masă. Tropăim de-a dreptul, în halat şi bocanci, în societatea spectacolului grotesc. Nu-i nici bine, nici rău şi nici nu trebuie să plasăm lejer responsabilitatea doar pe umerii reporterilor şi audiometrelor.

De data asta, Mircea Lucescu şi accidentul de maşină au intrat în mecanismul de produs senzaţii cu orice preţ. Între două breaking-news, numărul de coaste rupte creştea, fiecare post se simţea dator să mai frăgezească un pic situaţia, să vină cu un extra-volum de descrieri competente. Toată maiestatea lui „Il Luce” s-a dizolvat în imaginile cu targa, reluate pînă la saturaţie. Apoi declaraţiile de la poarta spitalului. Termenii tehnici, prognosticurile. O intervenţie chirurgicală „live” în măruntaiele secretului medical. Nici o ezitare. Mînă sigură de la un cap la altul. Harşt, pfuu!

Undeva, în „story”, e totuşi vorba despre un om în carne şi oase, de un om cu drepturile lui, la viaţă privată, la demnitate, la imagine. Tonul relatărilor de la „faţa locului” mimează, invariabil, o studiată îngrijorare şi o panică expertă. Din nou imaginile cu maşina tăiată, din nou, comentariile medicului, din nou imaginile cu targa.

Lipseşte, în toată această aviditate pentru detalii „la cald”, esenţialul. Respectul pentru celălalt. Minima consideraţie pentru omul întins pe targă. Mircea Lucescu n-a ajuns subiect de ştiri, ci obiect de ştiri. Pretext pentru surescitarea microfoanelor în pragul blocului operator. Practic, în condiţiile tehnicii moderne şi a dezinhibării româneşti,  putem avea imagini de oriunde, cu oricine, cu orice. Tristeţea şi înfrîngerea sînt că ne bazăm exagerat pe imagini ca să înţelegem lumea din jur. Nu vedem sînge pe capotă, nu credem. Nu ne mişcă.

Aşa lucrează televiziunea. Nu e nici rău, nici bine. E specificul ei. Linia generală. Diversiunea în divertisment. Există şi frîne, majoritatea din exterior. Protejarea imaginii minorilor a apărut destul de tîrziu pe micile noastre ecrane. Adulţii trebuie să-şi protejeze imaginea singuri. Doar că, în momentul în care sînt transportaţi cu targa, iar şi iar, de o sută de ori pe zi în reluare, nu prea au cum. Trebuie să-i apere altcineva, de-o parte sau de cealaltă a telecomenzii.